IOANA – placheta de versuri, editura Mirton 2000

IOANA

Editura Mirton, 2000

… spune-mi cîţi îngeri pot să-noate într-o picătură de apă.
                                          (Carlos de Rokha)
 
Iar, Ioana

Iar, căutînd,
Opreşti o clipă şi ai vrea
Atunci, ca totdeauna,
Nimic să se întîmple,
Abia atunci să cauţi.

nov. ’99
 
Lună

Am muşcat odată
o bucăţică de lună
cu gust de gutuie.
Şi tot puful mi s-a
risipit prin păr,
ca mireasma tainică
a lunii.
Întreaga ţesătură de vise
a lumii despre lună
s-a adunat în acea
muşcătură furată.
Am muşcat odată
o gutuie cu gust
de lună.

mai ’86
 
Cobori seara
din lume
şi gîndeşti
şi rîzi,
despletind ziua.
Aluneci de mînă
cu nimicul,
lin
şi mai lin
şi-ţi aminteşti.
Un răsărit,
un greu,
un sărut.
Şi plîngi
şi uiţi născînd visul.
Şi vrei.

oct. ’86
 
Coborîrea din noapte
 
Pătrunsă în noapte,
ziua se înnegreşte
primind parfumul tămîios
al lunii.
Înecată în părelnice tăceri,
păstrează izul norocului
răsuflat din cioburi,
împărţindu-le larg
pămînturilor.
Îmbrăcate-n alb,
îi aşteaptă coborîrea
înceată
din noapte.
 
feb. ’87
 
 
A înflorit timpul
în păduri,
ziua se mijeşte
prin petale de liliac,
dezlegînd misterul
din ghioc de
ţigancă.
 
mai ’87
 
 
Aştept să mă nasc
dintr-o îngemănare
de rău
şi de bine,
de urît
şi de frumos,
spărgînd piatra
ce smălţuieşte
sufletele.
Arunc o chemare
de auz
şi neauz,
către nume
şi nenume,
cu tainice acorduri de iubire.
De mă auziţi,
mă voi naşte.
 
sept. ’86
 
 
În alba lumină
 
În alba lumină
dimineaţa a coborît
sărutîndu-ne gleznele
şi inima
şi părul.
Ochii caută plutind
pe întinderea cîmpului.
Fire de iarbă, iubindu-se
precum stelele-n zori,
au zămislit speranţa.
 
ian. ’87
 
 
Dubito ergo sum
 
Invenţia timpului este o invenţie tipic umană; Oamenii colaborează cu universul, adăugîndu-i timp.
Nichita Stănescu
 
Se spune că timpul trece peste noi.
De ce nu spunem că trecem noi peste el?
Că îl păşim mereu, cu tălpile
bătătorite de distanţe,
cu palmele arse de dorinţe.
Timpul curge. Dar cine a văzut
că e fluid?
Zboară, dar are oare aripi
mai mari ca orice pasăre?
Trece.
Însă pe unde o fi cutreierînd
de nimeni nu l-a întîlnit?
Poate stă pe loc şi ne urmăreşte
pe fiecare cum trecem vii şi
nepăsători,
stă nemişcat, măsurat
de toate vieţile noastre.
Se spune că timpul fuge.
 
Sau…
Poate că doar
nu există timp.
 
ian. ’86
 
 
E toamnă şi frig,
mi-ai spus,
şi lumea se-nstrăinează
şi pleacă
şi uită
şi noi
şi cocorii,
ca tot ce e viu
şi trăieşte
şi plînge ascuns,
şi cu asta gata,
cînd te-am întrebat
de ce ai uitat
privirea aceea rece
pe chipul meu.
 
sept. ’88
 
 
Ploaie de iarbă
 
M-am oprit privind la tine.
Aveai în păr,
şi în ochi şi în zîmbet,
fire de iarbă.
Palmele ţi-erau pline
de iarbă şi
le-ai presărat deasupră-mi,
ca o ploaie nesfîrşită de stele.
Ploua! ai strigat,
şi am luat-o amîndoi
la fugă, printre stropii limpezi
ai ierbii.
Ne-am oprit apoi,
iarba ne şiroia pe braţe
iar noi ajunseserăm verzi
de-atîta ploaie.
M-am îndepărtat privind la tine,
şi la ploaia de iarbă,
care îţi picura încă
pe pleoape.
 
iul. ’86
 
 
Frunze arse sau strigarea pe nume
 
Cuvîntul se sparge-n ţăndări
pe umărul tău,
pornind fluvii
de frunze arse
şi tălpile ţi se scufundă
în oceanul ruginit de vise.
Şi le strigi pe nume.
 
oct. ’86
 
 
Cred
 
Eu cred că nu putem muri
fără strigăt,
fără un ultim cîntec,
fără nici o aripă vie
zvîcnind în cenuşa
risipită în zări.
 
sept. ’88
 
Aşteptare
 
Purtătoare cale
de speranţă,
de iluzii.
La ce capăt
te va înghiţi
minciuna?
Aşteptarea crudă
cade mărunt,
ploaie rece de toamnă,
fărîmiţînd timpul.
 
Oglindă
 
Mereu păstrăm în noi
ceva din începutul sfînt
al ploii de vară,
din cîntecul de leagăn, de copil,
din cioburile în care se oglindea
odinioară,
chipul de fată frumoasă
al bunicii.
 
iul. ’86
 
 
Anotimp
 
Leagă-mi ochii cu o
fîşie de cer,
să nu mai pot
decît simţi izul desferecat
al anotimpului,
să ascult cum
se întoarce prima barză,
să văd, în gînd,
cum aş vrea să fie
copacul înmugurit
din faţa mea.
Îmbrăţişează-mă,
ca legat de catargul vasului
ajuns odisee,
pînă ce mă va durea
lumina,
pînă ce vor mai veni alte
două berze,
pînă ce va exploda copacul
din faţa ta.
Haide iubito,
afară e primăvară!
 
martie ’88

 
Lumină
 
Aş lega frăţie cu cerul,
cu luna
şi cu stelele,
dacă aş şti că astfel
aş deveni lumină.
 
iul. ’86
 
 
Odihnă
 
Am poposit în crîngul
de lumină,
ca-ntr-un buchet de flori.
Am ales un năsturel
să-mi poarte noroc,
să-mi arate mereu cărarea
spre crîngul de lumină.
 
iul. ’86
 
 
Cerc
 
Şi cînd se întîmplă
lucrurile
şi cînd se nasc
flori şi plouă nebun
şi cînd soare există
şi cascade strigă viaţa
şi cînd omul visează
şi pămîntul trăieşte,
pustiul rămîne.
Şi cînd pustiul
există,
rămîn lucrurile
să se întîmple.
 
1995
 
 
Am rugat toamna să nu mă uite.
Să vină mereu peste mine, acoperindu-mă
cu visele ei de aur.
Sînt fiul ei şi orice frunză ce moare
e un gînd al meu.
Fiecare rază filtrată prin iubire
îmi e o dorinţă.
Rog toamna să nu mă uite.
O recunosc mereu, de cînd mi-a dat
lumina.
Sînt fiul toamnei şi fiecare cocor
îmi e o urare trimisă celorlalţi.
O iubesc cum iubesc ploile,
iar lacrimile mele le găsiţi dimineaţa,
pe frunze.
Voi ruga toamna să nu mă uite.
 
Aştept trecerea dimineţilor, poate
voi deveni şi eu,
cîndva,
toamnă.
 
nov. ’85
 
 
Orbit de atîta înserare
cu greu îţi vei găsi
cărarea.
Spune toamnei tale
să-ţi rodească sub tălpi
drumuri şi cuvinte
ce să te însoţească.
 
sept. ’86
 
 
Nu lăsa somnul
să-ţi pătrundă albastrul,
tulburînd
amintirea lucrurilor.
Lasă întîmplarea să pornească,
strop după strop,
peste petale ce abia încep
a se desface.
Cuprinde-o cu palmele
pînă ce aroma te va învălui
cu mult rîvnitele
promisiuni
uitate în paharul cu vise.
 
iun. ’87
 
 
Întrerupere
 
Trecînd de-atîta vreme
valul se sparse în
tihna adormită
a ţărmului.
Adunate vise
i se cuibăriră în suflet,
într-o revărsare lină de ape
şi începu să le ţese
unele de altele,
pînă ce norii îi hărăziră
un nou început.
 
 
Tablou
 
Am privit un tablou,
cel mai nou şi cel mai vechi
din cîte s-au văzut.
N-aş putea spune exact
din ce curent face parte,
poate din cel iluzoriu,
din ce timp,
poate al îndoielii,
cine l-a zămislit,
poate Gîndul, cu penelul său
meşterit dintr-o idee.
Avea o ramă din lemn de alun
şi înfăţişa o ramă din lemn de alun.
În care se afla o rama din lemn de alun.
Aşa, la nesfîrşit,
unde se afla un ciob de oglindă,
ori o lacrimă,
şi în ea se oglindea
un alun.
 
 
Încremenitul chip
 
La marginea drumului,
albă ca o iluzie,
fîntîna speranţei.
Te răsfrîngi în ea,
cu greu îţi vei
desluşi chipul
printre privirile nesfîrşite
aflate acolo,
printre norii şi stelele
oglindite în adîncuri.
Cu toţii aşteaptă
Palma miraculoasă
care să scape
în fîntînă zîmbetul,
sfărîmîndu-i încremenitul
chip.
 
ian. ’87
 
 
Răsfrîngere
 
Cîmpul nesfîrşirii
se răsfrînge larg
în ochiul deschis
a privire.
Păsări din sud
îi aleg cu nesocotinţă
dîmburile, ploile
şi umbrele,
fire de vînt
plutesc ca un viscol
de frunze sfărmate.
Dedesubt, cît mai aproape
de pămînt,
chipurile obişnuite ale
nesfîrşiţilor.
 
martie ’88
 
Gînd
 
A căzut toamna şi m-a trezit din visul
toamnei trecute ce tocmai îl încropisem.
Mătur frunzele căzute ale gîndului meu,
le adun toate într-un munte,
şi tac.
Tac din nou şi fiecare tăcere
e o nouă trecere pînă la toamna care
va veni şi mă va trezi
căzînd.
 
1984
 
Fizică
 
A ţîşnit o cuantă de iubire,
lăsînd spectrul sentimental
fără I.
Alegem din ce-a mai rămas,
R.O.G.V.A.V.
Ruşine, Onoare, Gelozie, Visare, ambiţie,
Violenţă.
Următoarea va fi R-ul.
Ultima va fi V-ul (al doilea).
 
ian. ’86
 
Tuturor
 
Iubire nebună
Aşchie de lună
Cioburi risipite
Pierdute-n furtună
Amintiri rămase
M-au luat de mînă
Mi-au ţesut cunună
Nimeni nu şi-o pună
Pururea rămînă
Iubire nebună.
 
ian. ’86
 
În rest
 
Meschine tăceri
cînd rîsul se sparse în două,
adormind clipa
în hohot de plîns.
Alunecătoare,
simţurile trec, ucigînd felin
privirea pierdută
în urlet de revoltă,
uitînd locul
şi timpul ce-o născuse.
În rest, viaţă.
 
Piatra ce-mi cade
 
Culoarea se desface în bucăţi
în ochii mei,
cîntecul se pierde, se pierde,
pînă ce nu se mai aude.
Puterea lumii se adună
în piatra ce-mi cade în palme,
ca un bulgăre inform
de pămînt.
Lîngă glezne, floarea uitată
a prins să-ncolţească,
înţeleasă în taină
cu timpul.
 
Poezie
 
El mi-a spus că poezia
nu se citeşte.
Se doarme.
Cu pleoapele cuvintelor
aburite de lacrima zilei.
Că se visează,
că se vrea.
În orice frunză arsă
căzută ca aşternut
peste trupul gol
al gîndului.
I-am spus că poezia
se cîntă.
 
Aici nu e iarbă
 
Şi iarba mirosea încă
a mare şi a peşte,
şi verdele crud avea ceva
din nuanţele apei,
şi foşnetul ei răzbătea
aidoma valurilor frînte
într-un ţărm departe,
şi mi-am spus,
aici nu e iarbă, e mare,
aici
e începutul.
 
iul. ’86
 
Poarta neuitării
 
Am pătruns în lumină
deschizînd albele înţelesuri
ale cuvintelor.
Apele mi-au coborît
peste suflet,
limpezind trecutele chipuri
ce băteau neputincioase
la poarta neuitării.
 
ian. ’87
 
Copilării
 
Am cules în zori
roua petalelor
din zîmbetul
de copil.
Mi-am privit apoi palmele,
erau două cîmpuri
nesfîrşite de flori…
 
 
Noaptea
 
Oră tîrzie
Coboară-n oraş,
Noaptea ajunge
Prin zgomot de paşi.
 
Turlele-n umbră,
Clopotul bate,
Tăcerea sfărmînd
La mijloc de noapte.
 
Pustiul pe străzi,
Fluxul de stele,
Par să ivească
Joc tainic de iele.
 
Se-aude din nou
Tristeţea din paşi,
E sufletul lumii
Pierdut prin oraş.
 
Culoarea zîmbetului
 
Caută dimineţile tale
drumul spre culoarea
tot mai conturată a zîmbetului
răsărit într-o zi
fără nume.
Cu tălpile ude de rouă,
aleargă pe prima rază
întîlnită în cale.
Nu-ţi acoperi ochii,
iubeşte cu adevăr,
şi găsi-vei drumul.
 
feb. ’88
 
Lumina neaflată încă
 
Întoarcerea nopţii
în mijlocul tăcerii,
născînd îndoiala
temătorului suflet.
Aruncă spaima din
petala de crin
şi înfloreşte-o cu
calda chemare.
Din zîmbetul curat,
din zîmbetul adevăr,
către lumina
neaflată încă.
 
Lecţie
 
Omul pasăre a venit şi m-a învăţat
zborul.
Zbor înalt, boltit de nesfîrşirea albastră.
Omul floare m-a mîngîiat şi mi-a şoptit
frumosul.
L-am adunat şi l-am păstrat în mine.
Omul stîncă m-a privit şi mi-a strigat
viaţa.
L-am luat veşnic călăuză.
Omul umbră mi-a luat mîna şi mi-a arătat
teama.
Am vrut să-l alung şi n-a vrut să plece.
Omul om a venit şi m-a învăţat iubirea.
 
oct. ’85
 
În fiecare stea
 
În fiecare frunză
se ascunde un cîntec.
În fiecare dafin
doarme un învingător.
În fiecare zbor
se află o izbîndă.
În fiecare stea
aşteaptă o privire
nenăscută încă.
 
ian. ’87
 
Joc
 
Am legat clipa la ochi,
să ne găsească.
Şi a început să treacă
de la unul la altul,
ca într-un joc, fericit,
de copii,
ghicindu-ne pe fiecare,
strigîndu-ne, cu mîna
pe umăr,
numele.
Pe urmă a fost
rîndul nostru
să ne legăm la ochi
şi să o căutăm.
Ne loveam mereu
unii de alţii,
ca într-un joc, nebun,
de copii,
dar negăsind-o niciodată.
Obosiţi, ne-am dezlegat
într-un sfîrşit, ochii.
Iar ea dispăruse.
 
mai. ’86
 
De clipeşti a iarbă,
imens îţi va răsări în suflet.
De clipeşti a soare,
cald te va ploua pe chip.
De clipeşti a fericire,
zbor de frunze va trece deasupra-ţi.
De clipeşti a viaţă,
cascade-ţi vor înflori în ochi.
De clipeşti a muguri,
mereu început te va-nsoţi.
De a iubire clipeşti,
clipeşti a iubire.
A iarbă şi muguri.
 
ian. ’97
 
Aparatul de fotografiat
 
Celălalt ochi,
primind lumina,
nu clipeşte măcar
întîmplării.
Copiază fidel
inimitabilul,
şi privitorului adevărat,
imagine şi suflet
îi dăruieşte.
Şi dorinţă.
 
ian. ’97
 
 
are oare importanţă unde?
şi cînd?

Şi-am mai legat o dată
clipa la ochi
şi am ieşit din timp,
păstrînd doar izuri
de viaţă şi de gînduri.
Plutind în Permanenţă,
atingeam marginile
ce nu pot fi niciodată
atinse,
clipeam magii
şi vise ascunse,
necunoscînd aduceri aminte
şi loc de plecare.
Fără uimiri
şi semne de întrebare,
fără mîine.
Căci în afara timpului…
 
ian. ’97
 
Cînd plîngi,
crezi că lumea plînge
cu tine.
Că plînge marea
şi norii şi ploile.
Şi iarba.
Că frunzele
şi apa
şi soarele şi
sunetele şi lacrimile
plîng cu tine.
Cînd plîngi,
plîngi tu.
 
ian. ’98
 
De scrii doar cînd
răsare lună nouă,
atunci nu scrii.
Răsari o lună nouă.
Dacă visezi doar cînd
apar migdalii,
atunci apari migdale.
Dacă trăieşti doar cînd
dansează lacrimi,
dansezi.
Şi lacrimi.
 
ian. ’98
 
Şi-am mai luat
o dată viaţă,
deşi
credeam că nu mai
pot muri vreodată,
ca să plec înecat,
într-un ochi
absent.
 
aug. 2000

Cîntec
 
Acesta e un cîntec
de speranţă,
pe care îl îngîni
cînd plînsul
te îneacă,
pe care-l urli cînd umbra
te cuprinde.
Un cîntec ce-l cînţi
căutînd un orizont
nevăzîndu-l,
ascultînd răspunsul
neauzit,
pe care îl rogi,
cînd aştepţi
nimic să se întîmple,
cînd mai ai
doar acest cîntec,
şi ştii că
acesta
e un cîntec
de speranţă.
 
Copacii sînt fericiţi
 
Copacii sînt fericiţi
vara.
Acoperiţi de culori,
de viaţă şi orgolii.
Poleiţi, învăluiţi
de nostalgii şi lacrimi,
aduceri aminte,
toamna.
Sînt plînşi şi înlemniţi,
fixaţi în timp,
copacii iarna.
Văzuţi aşa cum sînt,
fără veşminte, farduri,
adevăraţi şi goi şi fără
măşti.
Şi uită primăvara,
şi speră şi iubesc,
continuînd în muguri,
în gînd şi aşteptare.
Cineva să vină
şi să spună,
ştiţi, copacii sînt
fericiţi.
 
dec. ’99
 
Şi atunci ce?
 
Şi dacă timpul te apasă
şi nu suporţi nici norii,
şi trece
şi rîzi în plîns
şi-ai vrea să se întoarcă
şi ştii că nu se poate
şi ştii că nici nu vrei,
atunci stai şi gîndeşti,
e numai timpul.
Care apasă,
şi trece,
şi nu se-ntoarce.
 
martie 2000
 
Cîntă-mi
 
Şi chiar dacă
moare chitara
în Aranjuez,
şi fumul dispare
negrul ochilor tăi
pentru doar
o clipă,
şi chiar dacă
nu voi fi trist
cînd vei cînta un
cîntec de iubire
pentru mine,
eu nu voi mai fi,
chitara
va mai muri
în Aranjuez,
o singură dată
înainte de
a nu mai fi.
 
aug. 2000
 
Nu închide
fără să laşi
nici un fir, nici o urmă,
nici un spaţiu,
cît de mic
şi doar bănuit,
să te poată duce
înapoi.
 
ian. ’97