IOANNA – versuri nepublicate… pe hîrtie…
i o a n n a
Pentru Etta
Gîndiţi-vă că vara m-a luat cu ea…
Scrisoare de la ea
Cuprinde-mi palma
şi-mi sărută linia vieţii.
Voi trăi astfel mereu prin tine
şi dincolo de tine.
Caută-mi privirea
şi vei găsi nesfîrşitul,
oglindit în adîncul unei lacrimi.
Înşiruie-mi iubirea, aşa cum
numeri un şirag de mătănii,
încet,
cu răbdare, pînă vei întîlni
o cruce.
Porneşte şi doar uneori
întoarce privirea.
Dacă rămîn, mă vei găsi,
îţi voi zîmbi şi-ţi vei continua
drumul.
Dacă nu, înseamnă că sînt în tine.
Caută-mă şi mă vei afla.
Şterge-ţi lacrimile care vor fi
ale mele
şi nu te opri cu nici un chip.
De totuşi nu mă zăreşti,
mergi mai departe.
În gînd,
spune-mi adio.
1984
Polemici
Şi de chiar vrei să
ştii,
chestiunea aceea cu
timpul
e oricum o
invenţie
a poeţilor
şi a pictorilor
şi a muzicienilor
şi a inginerilor
şi a tuturor nebunilor
din lumea asta.
A mea
şi a ta.
Şi posibil, şi
a lui Dumnezeu.
oct. 2000
Şi atunci au hotărît
cascadele să curgă de sus
în jos, şi timpul
să se-nvîrtă
dinspre stînga spre
dreapta, rotund
şi particulele să călătorească
de la minus la plus,
şi noi toţi că e mai bine
s-o ţinem mult şi bine de la
minus infinit la plus
infinit.
Pentru că dacă ar fi fost
invers,
ne-am fi trezit să spunem
că ceva e anormal.
Asta dacă şi numai
dacă,
tot ce-am înşirat mai sus
e normal.
oct. 2000
Fiecare tresărire
a celorlalţi
e un gînd al meu.
Orice dorinţă
a voastră
e un vis al meu,
anii voştri
sînt timpul meu.
Chipurile tuturor
răsfrînte în ochiul de apă
sînt eu.
Şi-al meu.
oct. 2000
Un joc de cuvinte
e ca un joc de raze,
de iarbă sau de
nori,
de timp sau stropi
de apă.
De sunete şi rîs.
De pietre.
De bulgări şi zăpadă
şi cristale.
E-un joc.
oct. 2000
Sever
Tăcînd la imperfect,
incoerent, în gînd,
eram cu mine
singur, şi doi
eram în conjugarea
verbului a fi.
Erai, eram.
Rămîn.
sept. 2000
Echilibru?
Rostul balanţei stă în a se înclina.
Adic-a balansa.
Încolo
şi încoace,
apoi din nou încolo,
fără s-ajungă drept.
Să vrea,
să fugă,
să plîngă şi să spere,
să-ncline
şi să nu mai vrea.
Să se întrebe.
Pentru că altfel,
nu s-ar mai numi
balanţă,
ci echilibru.
Să moară.
nov. 2000
Poate
Şi dacă totul e
aşa cum trebuie
să fie,
să vină, să se-ntîmple,
la ce bun
să mai aştepţi,
să ceri,
să mai revolţi,
să mai visezi.
Să vrei.
Şi trebuie?
Nu-ntinde mîna.
nov. 2000
Cîmpiilor
arse de soare,
povestiţi poeţilor
cum luna
iubeşte întotdeauna
nemărginirea voastră,
cum păsări din sud
ocolesc mereu
pustietatea din voi,
cum ploile trec
nestingherit,
fără oprire, asupra
goliciunii, de
neiertat,
a voastră.
nov. 2000
Nu dori prea mult,
dorind,
uitarea va să te-ngheţe
cu palme de piatră
şi gheare
de fier,
dorind
prea mult,
ajungi o clipă
să nu mai ştii
ce-ai vrut.
Şi-n stană
uiţi.
Şi te-nghite.
nov. 2000
Distanţa dintre oameni
e o clepsidră
întinsă orizontal,
cu gînduri şi frunze,
grăunţe de nisip,
ajunsă niciodată
în acelaşi timp
la ambele capete.
Dacă iubirea ar fi
un fluid…
Sau poate că e.
oct. 2000
Gîndeşte gîndul
şi lasă-l să plece.
Clipeşte clipa
şi nu-ncerca s-o păstrezi.
Uită uitarea
ce-ntotdeauna
va să se-ntoarcă.
oct. 2000
Şi să ştii că
chitara nu a murit
niciodată
în Aranjuez.
Eu nu voi fi trist,
fiindcă
tu nu vei cînta
nicicînd
un cîntec de iubire pentru
mine,
totul e un truc, eu
întotdeauna
voi fi.
Chitara în mine moare.
Şi în tine.
oct. 2000
Sparge piatra
ce smălţuieşte sufletele,
topeşte-o dintr-o
suflare,
e atît de simplu şi
la-ndemînă,
doar fluxul acela
pe care-l ştii,
îndrumă-l şi foloseşte-l,
ca să se termine totul
odată.
dec. 2001
Zoe
Spui că dacă
ura
te are, te ţine a ei,
doar pentru ea,
nu ai voie.
Pietrele nu sunt
pentru tine.
Trage aer
şi schimbă,
pînă mai poţi.
Transformă şi iartă.
Ce simplu e să
vorbeşti
vorbe.
dec. 2001
Şi poţi
Flămînd
şi felin
apuci ce priveşti
fără să ceri
fără să rogi
fără să vrei.
Şi ai.
Şi poţi să mori.
nov. 2000
Atinge
gîndul
ce poate să plece,
şi ţine-l
cu calda lumină
a ochiului viu.
Sărută-l,
alungînd îndoiala
din trupul
temător a
uitare.
nov. 2000
Iar Zoe
Mi-ai spus
că trebuie să învăţ ce e
umilinţa.
Că nu ştiu ce e
şi ăsta e păcatul
meu.
Unul dintre ele.
Ţi-am spus că nu vreau.
Că nu ştiu,
asta era atunci.
Acum,
umilinţa sunt
eu.
Ce-i aia
umilinţă?
aug. 2001
În războiul ăsta
pe care-l duci
de-atîta vreme,
se zice că
trebuie să-ţi depui
armele.
Să construieşti pe
ele.
Cu ele, din ele,
mai ales dacă
e cu tine.
El, războiul.
Grozavă fundaţie!
ian. 2002
S-a aşezat o mînă
pe umărul lumii,
trezind-o din moleşeala
verii ce demult
trecuse.
Stropi reci
au coborît din
înaltul murdar,
acoperind singurătatea
frunzelor ucise
de noroiul străzilor.
O mînă grea,
făcînd pleoapa
să clipească
a uitare.
nov. 1987
Înainte de
Au venit păsări din nord
lovindu-mi cu aripile
îngheţate plexul.
Cu pliscul flămînd
smulgeau bucăţi,
gheare încovoiate tăiau,
ochi urmăreau
să prindă din zbor orice
flux ce încerca
să scape.
Şi totul
pentru o lacrimă.
Să poată fura o biată lacrimă
şi să o bea,
înainte de a mă
preface
în piatră.
1986
Pentru mine
Viaţa-mi trece monoton,
lent şi trist şi iluzoriu
în oraşul de carton.
Prin castelele de gheaţă
vînd volumul meu de vise
atîrnat de-un fir de aţă.
Paşii îmi răsună reci,
vara nu se mai întoarce
niciodată şi în veci.
Viaţa, puf de păpădie
ce se scutură-n tristeţe
în oraşul de hîrtie.
sept. 1984
Loc
Ştiu un oraş
în care plouă de obicei
de şapte ori pe săptămînă,
cu pieţe înflorate cu nume de
idealuri sau bunici,
înscrişi pe umbra unei liste
de eroi.
În care tristeţea rîului
e înţeleasă drept bucurie
de locuitori.
Oraş în care bătrînii circulă numai
pe jos, iar copiii în tramvaie.
Biblioteca judeţeană, blocată pentru
cîteva săptămîni
de inventar,
alături, spitalul unde reînvaţă viaţa
cei pierduţi.
Oraş în care fetele citesc
pe furiş
din cartea preferată a bunicii,
scăpînd lacrimi pentru bunul
de Grieux.
În care există 3 organizaţii politice
şi 5 religii.
Într-un cartier mărginaş, o statuie,
mai încolo, şcoală generală.
Cea mai veche statuie din oraş.
În care cel mai adevărat lucru
este un loc
unde fiecare vine şi pleacă.
Lîngă poştă,
gara.
Primul la stînga,
cimitir.
nov. 1985
Drumul pe ape
prin iarbă de mare,
născînd fascinaţia
luminii răsfrînte.
Păşească-l stelele,
ca-ntr-o ploaie foşnitoare
de cuvinte,
ca într-un tainic joc
de trăire.
ian. 1987
Şi reciproca…
Nu-nţeleg
de ce te temi să
mori.
De ce frică.
Ia-o inginereşte te rog:
moartea e o ieşire,
deci
o intrare…
Şi atunci?
Sau, mă rog,
invers…
oct. 2002
Negru – maro
Am ştiut
din secunda
zero virgulă cinci,
ne-am mai întîlnit
într-o altra
vita
chiar de mai
înainte,
tu nu vezi,
rîzînd ironic,
o să-ţi treacă,
eu mă întreb
ce culoare
are numele tău.
oct. 2002
Herrn Gustaf
Moarte la…
oriunde,
oricînd şi oricum.
Şi ce dacă simfonia
cinci
ne-nvaţă unde
şi cînd
şi cum,
luna e plină acum,
iar faţa-i de
gutuie
e a noastră…
oct. 2002
Teatric
Ţi-am spus de-atîtea ori,
oamenii aceia
nu schimbă
măşti
acolo sub lumini,
unde îi vezi tu
acum.
Ei îşi întorc pe toate
feţele,
sufletul.
iun. 2002
Mie
Murind
de-atîtea ori,
ar fi trebuit să-nveţi
pînă acum a trăi,
a respira,
dar tu, nu şi
nu,
mori la infinit,
de parcă ăsta ar
fi
scopul vieţii tale.
oct. 2002
Trandafirii
ăştia
atîrnă la uscat
ca şi cum
nu erau morţi
dinainte,
ca şi cum
ar aştepta
să mi-i întinzi
tu,
crezînd că trăiesc.
oct. 2002
Maktub
Am hotărît,
vom muri la
Veneţia,
cu tot cu vîslaşi,
cu dogi şi maluri,
porumbei sfîrşind în San Marco,
ciugulituri din măştile
ce le purtam
fragmente,
prin canalele
sufletelor vîndute.
oct. 2002
Timp
Ceasul ăsta e-nainte,
mai bine era
îndărăt,
întotdeauna îl vrem a fi
mai înapoi,
cu nu contează cîte
segmente, spaţii
ori intervale.
Altădată, poate atunci
mai în urmă dar nu
acum.
Ca şi cum
el,
ceasul,
ar măsura
timpul.
iun. 2004
Vacanţă într-o ţară sau mai multe
E iarnă la Paris ca şi aiurea
şi nici măcar nu ştii că eşti acolo
sau pe Loire,
castele bîntuind într-o anume barcă.
Ori poate înecat în aburi de Bordeaux
printre dantele scrise
de Lautrec pe pînze colorate,
bînd cot la cot cu un amic, François
zis şi Villon,
prin cîrciumi invizibil versuite,
cînd iată te trezeşti,
cu zorii,
în Pigalle.
iun. 2004
Poate
Am văzut astăzi luna,
dar nu era nici D
şi nu era nici C
aşa cum o ştiam de mai ’nainte,
era
orizontal lăsată,
ca o covată
în care-ţi speli copiii
sau frămînţi pîinea-ţi,
era căuş o palmă,
rugînd primitoare
în aşteptare,
o albie aşteptînd sorocu-şi
de apă şi de aer.
O coasă-ntoarsă în
tăişul sus,
gătită în primirea oricui
va să vină.
ian. 2004
Tabloul
Toţi vă-ntrebaţi
ce e cu rama aia
splendidă, goală pe perete,
fără nimic în ea.
Dar bine, rama
mea
cuprinde totul şi
orice,
chiar de nimic nu
stă în ea.
Voi nu vedeţi?
E cel mai rar găsit
şi mai frumos tablou
acolo,
unic desen,
imagini derulate,
ce-n film ar fi
vieţi, clipe
ori frînturi.
Chiar nu vedeţi
că-n rama mea
se află tot,
tot ce visaţi
sau ce-aţi visat,
tot ce a fost şi ce va fi,
întreg ce este,
în rama mea fără cuprins
de pe perete.
Şi niciodată goală.
dec. 2004
Lecţia de astronomie a copilului
Stele deasupra şi carul mare,
cel mic dincolo iar luna peste tot,
vezi, una din stele e mama ta de-acum,
copilul răspunse…
Nu,
mama mea nu e o stea,
mama mea e toate stelele,
cascade, primăveri,
fîntîni,
apusuri şi orice răsărit,
e pumn de trandafiri şi
iz de lăcrimioară,
e norii grei lăsaţi
şi cerul plîns, curat,
e fiecare dimineaţă
şi serile toate,
pîrîul limpede jelit şi rîs
şi bucuros,
e proaspătă iarba
şi soarele-lună
plutind aroma de cafea,
furtunile lui iulie
şi soarele deşertului de-apoi,
e goana cailor nebuni,
nisipul scris de mare,
e dimineaţa veşnică-n
aburi de cozonac,
parfumuri de lămîie,
planete rotitoare,
flori frezii ce nu vor să moară,
imense valuri şi etern venite,
întregul stelelor.
Atît e mama
mea.
ian. 2005
Ce-aştepţi, ce speri,
o frunză poate,
să nu te-atingă ploaia,
plînsul,
te temi de lacrimi,
stropi,
icnind naiv, prosteşte?
Nu, încă nu.
oct. 2002
Non omnis moriar
Crucea aia neclintită,
aluminiu imobil în pămînt,
în trupul tău,
pămîntul din jurul tău,
pămîntul care te-ai făcut,
te-ai refăcut deja,
şi toţi o sărută de parcă ai fi
tu,
dar tu nu eşti acolo,
eşti altundeva, îmi spun ei,
acei, alţii,
eu nu ştiu unde
şi dacă.
Crucea aceea trecînd prin inima ta,
aluminiu şi flori uscate.
Uneori trandafiri vii şi garofiţe,
şi totuşi,
tu niciodată,
nu vei muri
de tot.
28 Dec. 2005
Ploaie de vară
Pentru Etta
Nu gîndi
că m-ai pierdut
aşa cum pierzi
cu privirea o stea
sau o lacrimă
într-o fîntînă.
Gîndeşte că vara m-a
luat cu ea.
Îţi aminteşti cum spuneam,
ia-mă vară cu tine?
Am fost trecător,
aidoma unei ploi repezi
de vară.
Nu gîndi că m-ai pierdut,
dar aminteşte-ţi
că orice
ploaie de vară
e trecătoare.
Etta
În soarele alb
Lumina eşti tu,
În soarele roşu
Un sînge sînt eu.
Şi ştiu că n-am voie
Şi ştiu că nu pot
Şi ştiu că greşesc
Şi ştiu că nu ştiu.
Iubirea e totul
Dar totul nimic
Şi-n soarele alb
Iubirea eşti tu.
27 Iun 2008
Lumina
Şi lasă lumina
de chiar nu crezi
în ea,
să vină,
să spere, să dea ce există.
Acolo te afli,
în lumina ea,
vezi bine, e tot
ce există…
22 nov 2008
