Ce frumoasă eşti!

    Ce frumoasă eşti!

 

     Acum vreo săptămînă mi s-a întîmplat ceva…, pe cît de uimitor, pe atît de frumos şi… neaşteptat.

     Stăteam în faţa clădirii Teatrului Naţional, studiind programul celei de-a doua instituţii – Opera Română Timişoara –  şi făcînd planuri pentru spectacolul cu Madama Butterfly programat după cinci zile, lucru pe care îl aştept de cîţiva ani buni la Timişoara.

     Apare la un moment dat un tînăr în faţa panoului imens de pe faţada dreaptă a clădirii şi în momentul imediat următor, ca la un semnal, ca la o subtilă şi de neînţeles comandă iniţiatică, un stol imens de porumbei apar de nicăieri şi se îngrămădesc în jurul şi pe umerii tînărului. Iniţial am crezut că era vorba de un copil al străzii, la cum îi era înfăţişarea, dar cred că mă înşelasem. Am scos imediat telefonul şi am reuşit să prind trei cadre cu porumbeii, care, la fel de repede şi de imprevizibil cum au venit, şi-au luat zborul înapoi spre acel nicăieri, deşi, aşa cum toţi timişorenii cunosc, în permanenţă în piaţa din faţa teatrului pot fi întîlnite aceste splendide şi fragile golumbe… Doar că atunci, în acel incredibil moment, parcă toţi porumbeii din Timişoara şi-au dat întîlnire în acel loc, în jurul acelui om…

     De abia ce apucasem eu să fac fotografiile, că mă trezesc lîngă mine cu o doamnă de vreo şaizeci ori poate uşor mai mulţi ani, care, cu telefonul în mînă se străduia a prinde cîteva imagini inedite. Mă întreabă, Aţi reuşit să faceţi ceva poze?, zic, Da, am făcut vreo trei. Eram exact în dreptul ei şi nu îi puteam zări decît profilul, cu coada ochiului, cînd îmi dau seama că se apleacă înainte spre mine, aşa, ca după colţ, şi în timp ce mă întorceam să o văd ce face, îmi zice zîmbind, Ce frumoasă sunteţi! Reacţia mea, contrar celor obişnuite ale mele, în clipa în care i-am văzut ochii rîzînd privindu-mă, Mulţumesc…

    Şi continuă, Ah, româncele sînt într-adevăr frumoase! Ştiţi, am mai văzut astăzi, în staţia de tramvai… Şi începu o istorie despre o femeie ca un manechin care era cu un bărbat şi acela o certa şi…, apoi o a doua, despre nu ştiu care cuplu în care Ea, foarte frumoasă, era tratată absolutamente mizerabil de un bărbat, companionul ei etc, etc, etc… Fireşte că i-am dat dreptate, Da, aşa e lumea, va vedea el la un moment dat,… I-am urat la revedere şi multă sănătate. A plecat.

     Am intrat mai apoi în florăria din centru, am cumpărat trei fire de frezii, florile preferate ale mamei…, vor sta foarte bine pe etajera din sufragerie, lîngă fotografia ei zîmbind.

     Nu sînt frumoasă. Adică nu sînt o femeie frumoasă după nici un canon al nici unor timpuri. Pe la douăzeci de ani, mama îmi spunea, Tu nu eşti frumoasă, eşti interesantă, ai ochii uşor oblici, ca ai unei chinezoaice, asta este, de asta toată lumea zice aşa. După vreo cincisprezece ani, locuind eu în Timişoara, mergeam acasă doar în week-end-uri. Chiar dacă ştiam că uşa era deschisă, mama ştiind întotdeauna exact la ce oră urmam a ajunge, sunam iar apoi intram. Asta în afară de cazurile în care ea, nemaiputînd de nerăbdarea de a mă vedea, îmi ieşea în cale în faţa blocului pe stradă, ori alteori, chiar îmi venea în întîmpinare, pe drumul dinspre gară. Mă auzea întotdeauna cînd intram şi, chiar dacă din bucătărie pînă în holul de la intrare sunt doar patru metri, alerga pur şi simplu spre mine, mă îmbrăţişa cu toată puterea şi mă săruta cu răsunet. Apoi, ţinîndu-mă de umeri, privea la mine cu ochii rîzînd, Ce frumoasă eşti!

     Cînd m-am trezit în dimineaţa aceea şi am ridicat rulourile, am spus cu voce tare, Ce frumos! Chiar dacă afară zăpada era de cincisprezece centimetri, cerul închis şi norii cu umbrele lor cu tot stăruiau deasupra iar termometrele arătau, implacabil, mult, mult mai puţin de zero… În luna februarie, cînd toţi ne dorim măcar două raze de soare şi trei ghiocei în grădina… Mie mi-a fost frumos. Şi frumosul de dimineaţă m-a urmat întreaga zi.

     Spre seară am început a scrie. Îndeletnicire neglijată, din păcate, în ultima vreme… Atunci am înţeles, deşi bănuiam, deşi speram, că şi porumbeii, şi femeia din faţa teatrului pe care nu o voi revedea nicicînd, şi mama mea, întotdeauna au văzut şi au spus exact cuvintele mele din dimineaţa asta, ceea ce am văzut şi eu.

     Prin mine…

     Mirella Tonenchi,  18 Febr. 2009


Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :