Bine şi rău, prin Pandora. Speranţa (I)

 

Atunci cînd, în general, se aminteşte ori se face trimitere la această legendă, pe scurt se spune Cutia Pandorei. Uneori Mitul Pandorei. Doar că acel obiect i-a fost înmînat acesteia ca dar de nuntă, de către Zeus sau din partea lui, cu condiţia de a nu fi niciodată deschis. Că l-a deschis Pandora ori Epimeteu, din nou variaţiuni există, unii ce văd curiozitatea ca un apanaj strict feminin ar fi de partea primei variante însă şi excepţii există, nu asta are importanţă ci anume ce se găsea în acel dar, care lucruri au apucat a se elibera de acolo şi ce a rămas, mai încet în mişcări fiind. O văd pe Pandora ca pe o unealtă a unui mijloc – darul ca pervers şiretlic – pentru reuşita asigurată a răzbunării mai marelui zeilor de atunci. Atît. Rolul ei a luat sfîrşit, cutia a fost deschisă.Pandora_John_William_Waterhouse.jpg

Numele lui Epimeteu înseamnă în greceşte „care reflectează prea tîrziu”. El a luat-o de soţie pe Pandora şi, astfel, cutia fatală care, după unii poeţi antici, s-ar afla la originea tuturor relelor a fost deschisă. (Mitologii subiective)

Lucrul cel mai echivoc în această poveste este speranţa. Întîi, pentru că nu ştim de ce zeii au amestecat-o cu relele care au umplut lumea. Apoi, deoarece nu ştim de ce au lăsat-o tocmai ultima în cutia Pandorei. Cînd Epimeteu şi-a dat seama ce se întîmplă, a vrut să închidă cutia, dar era prea tîrziu. Înăuntru nu mai era decît speranţa… (Mitologii subiective)

Îmi pare foarte interesant cum este pusă chestiunea cu cine a ieşit primul şi cine a rămas şi de ce anume, or fi aşezat zeii unul peste altul toate lucrurile acelea? Speranţa prima în cutie iar apoi în straturi frumos şi cu grijă ordonate toate relele? Ori au fost toate puse la grămadă, cum au dat zeii, fără nici o regulă, în nici o anume ordine bine calculată şi gîndită?… Ieşirea lor în prima variantă pare logică, sigur că Speranţa, fiind la urmă, nu a mai apucat a zbura, capacul fiindu-i trîntit în nas dar în cea de-a doua… dacă toate fuseră înghesuite de-a valma în cea cutie, cum de a rămas tocmai ea la urmă? De ce? Poate cu un rost anume? Citeam undeva că mai lentă fiind în mişcări nu a reuşit a scăpa… şi nu mi-am putut abţine un zîmbet… E o explicaţie!

Am putea înţelege multe şi diferite din faptul că a rămas închisă în cutie, depinde de fiecare, închisă fiind ea, Speranţa, lumea s-a trezit cu toate relele pe cap şi cu astea va rămîne dar atunci Zeii se vor fi ales cu o răzbunare şi izbîndă mult prea rapide, trop facile… nu, nu e de ei! Dacă însă vedem Speranţa ca ultimul lucru PĂSTRAT în cutie, aşadar în odaia lumii ori în pod, nu importă, eh, aici ar fi mai interesant, oamenii se agaţă totuşi de ceva, pe de altă parte tot Zeii ştiu foarte bine că aceasta nu este, la urma urmei, decît o Fata Morgana şi i-ar lăsa să se agaţe bine de ea pentru a rîde mai straşnic la final, repet acum perversitatea şi cinismul celor de pe Olimp. Asta din punctul lor de vedere căci oamenii văd lucrurile exact invers… Şi de cele mai multe ori reuşesc doar prin Speranţă, bine…, nu doar ci plus încredere şi tenacitate, să îşi rezolve ce au de rezolvat şi să reuşească! Iar atunci Zeii nu mai au decît a-şi ridica pălăriile în faţa oamenilor şi eventual a face o reverenţă onestă.

Epimeteu repune totul în discuţie îndoindu-se că grecii erau îndreptăţiţi să considere speranţa un rău… Poate, în măsura în care, alinînd suferinţa, speranţa evită să înfrunte un rău, sare peste el sau îl înlătură fictiv. Ori, poate în măsura în care am avea dreptul să o asemănăm cu o Fata Morgana lăsată să alerge singură prin deşert în numele nostru, obligată să rezolve ea, speranţa, ce nu rezolvăm noi… Sigur că prin sofism orice noţiune poate fi îndoliată cu negaţia ei. dar toate aceste reticenţe se găsesc în însăşi esenţa clasicismului. Epimeteu nu face decît să le dezvăluie… (Mitologii subiective)

Modernii i-au dat speranţei un atribut nou, o ancoră de corabie; cei vechi credeau oare că speranţa nu ancorează nicăieri? Nici Fata Morgana nu se opreşte nicăieri decît pentru a muri. […] Unii (Chamfort) pretind că fericirea nu mai vrea să depindă de nimic. Ei zic: pentru mine fericirea n-a început decît în clipa cînd am pierdut orice speranţă; nici o dezamăgire, nici o primejdie nu mai ameninţă fericirea născută din disperare. Dar ce fericire e aceasta? (Mitologii subiective)

Dar! Îmi permit un „dar”, nu acel „da, dar” al scepticilor ci un altul pe care Maestrul l-a lăsat deoparte, poate pentru că este un alt domeniu, mai bine zis altă zonă… Există iniţiaţi reali care au găsit fericirea nu din disperare, ce fericire e aceasta?, nu pierzînd speranţa ci renunţînd la ea (de fapt la dorinţă, aceasta antrenînd lăuntric speranţa, aşteptarea şi, în cazul eşecului, Trauma) iar atunci evident că nici o dezamăgire, nici o tristeţe şi nici o traumă nu îi mai atinge, ei devenind în final liberi.

Ce provocare mai mare decît aceasta, ce răspuns mai usturător, prin reuşita lor, prin devenirea lor, dat zeilor de către oameni, ar putea exista?

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 29/03/2016.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :