Generaţie hipnotizată

Mă întorc eu azi de la Arad la Timişoara.

La şapte fără douăzeci, personalul 3116 este anunţat deja că va ajunge în staţie, iar eu sînt Gara Arad (10)departe de casa de bilete. Încep a alerga, ajung în holul Gării din Arad, doar două case deschise, lume, coadă, mă mut de la una la alta, în final iau bilet, cobor fugind scările distruse, Ai grijă să nu îţi rupi picioarele, urc din nou, ajung la peron.

Trenul ajunge după încă un minut, e personalul de Oradea cu garnitură de Intercity. “Săgeata albastră” îi zice, niciodată un am înţeles de ce, 59 de km îi face într-o oră şi douăzeci de minute, normal era să îi parcurgă în douăzeci de minute, dar nu sîntem în Franţa, şi cu atît mai puţin în Japonia.   Gara Arad (5)

Două vagoane. Lume plin, normal, toţi studenţii din Oradea şi împrejurimi, de la Arad şi mai mulţi, hop şi eu, intru cu greu, toate locurile ocupate, de abia mă strecor să stau în picioare. Pentru următoarele optzeci de minute.

Pe la Şag vine bocterul şi verifică biletele. Aici s-a văzut, aici s-a văzut, Aici?

Zic, Vă prezint biletul atunci cînd voi avea aceleaşi drepturi cu cei care stau pe locuri.

Bocterul începe să îmi explice că nu e vina lui, eu susţin că îi voi arăta biletul la Timişoara, dar că cineva îmi datorează nişte bani, eu plătind biletul întreg, dar stau în picioare!

Bocterul îmi explică simplu şi clar că el îşi face meseria, adicătelea verifică bilete, eu îi explic la fel de clar că am drepturi şi că îmi rezerv dreptul de a-i prezenta biletul la sosire. Că asta e singurul meu mod de protest pe moment. Dacă aş fi voit bilet pentru în picioare, aşa ca la teatru în secolul trecut, asta aş fi cerut. Repet de cîteva ori, Eu am drepturi! Bocterul pleacă şi nu mai revine.Gara Arad (15)

Nu sînt singură, bineînţeles, în situaţia asta, e plin de tineri, studenţi ce se întorc în Timişoara. Nimeni nu spune nimic, toţi sînt cu nasul în tablete, telefoane, laptopuri, generaţie hipnotizată.

Nu mă pot opri a gîndi, de eram noi, cei care am mers chiar şi pe scările vagoanelor în anii ’80, de eram acum, cum am fi reacţionat, cît de uniţi am fost, şi nici măcar acel “blat” nu am fi dat naşului. Pentru că ne-am fi crezut europeni. Cu drepturi.

Voila că ei nu sînt.

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 18/03/2013.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :