Juramintul – finalul
sau aprox…
« În următoarele ore după opt jumătate cînd Trei termină de citit raportul, aproape toată suflarea Spitalului fu redusă la tăcere, rînd pe rînd, puţinii rămaşi închideau ochii visînd la zilele frumoase şi fericite.
La unsprezece seara o ultimă şedinţă fu convocată în urgenţă de Patrul, prezenţi doar supravieţuitorii: Unu, Roza, Trei, Bătrînul şi bineînţeles cel ce o iniţiase şi care începu prin a lua cuvîntul.
– Aşa cum se poa…
Unu sări ca ars,
– Ce-i asta? Eu sînt şeful, eu vorbesc primul!
Patrul se zburli de se mări de două ori şi făcu instant un gest pe care nu l-a făcut niciodată, cel puţin după ştiinţa celor prezenţi, trase un şiroi de urină peste Unu de îl făcu pe ăsta leaorcă din cap pînă la coadă, apoi rosti calm, pe un ton ridicat şi cu o voce puternică şi nebănuită de nimeni,
– Asta ca să îţi fie clar cine e Şeful!!
Unu rămase împietrit de uluire, numai la asta nu se aştepta, el care a fost atîta vreme şef, un adevărat dictator, adorat şi temut de tot Spitalul, nimeni nu a îndrăznit niciodată să îi conteste autoritatea, era obligat acum să îl recunoască oficial pe Patrul ca superior, Roza leşină.
– Reiau. Aşa cum se poate uşor observa, nu mai avem ce face aici. Am rămas doar noi cinci şi dacă mă înfurii de-a binelea, vom rămîne patru! S-a înţeles de toată lumea???
– Da Şefu’!
– Da…
– Bon. Locul ăsta e mort, resurse nu mai avem, sîntem în pericol de dispariţie şi noi. V-am spus de atîtea ori lucrul ăsta, acum şapte zile deja, dar nimeni nu a avut chef să asculte, acum sînt convins că veţi avea urechi şi atîta minte. Las-o pe Roza să doarmă, n-o mai zgîlţîi atît, oricum nu ne e de nici un folos paraşuta asta, bine că ţi-ai lăsat nevasta să moară de foame şi ai păstrat-o pe ea!
Unu se făcea tot mai mic, urina lui Patrul îi şiroia încă pe pleoape.
– Eu unul mă descurc, dar trebuie să vă pun la loc sigur şi pe voi.
Privi înspre Bătrîn şi înclină din cap. Acesta începu.
– Strada asta. O luăm la dreapta, trecem de două colţuri şi facem stînga, ţinem tot drept încă şaptesprezece intersecţii, apoi dreapta, semicerc stînga şi Noul Spital. Noua noastră casă.
Gîndacul înţelept propunea migraţia spre alt spital. Unu tăcea mîlc, Roza suspina în leşinu-i doar Trei întrebă,
– Dar acolo nu sînt toţi morţi, ca aici?
– Încă nu.
– ??? Încă nu?? Şi după ce mor şi acolo?
– Căutaţi alt Spital. E plină Lumea de ele şi va mai fi încă multă vreme!
Bătrînul şi Patrul izbucniră într-un hohot de rîs ce umplu întreg Spitalul şi Morga şi coridoarele şi subsolul, toate ungherele şi găurile şi crăpăturile, scările şi toate străzile cartierului. Apoi Patrul se îndreptă fluierînd spre ieşire, Noi, noi, peste tot… Peste tot!…
– Nu vii cu noi?
– Nu, Bătrîne… Eu nu am războaie de supravieţuire de dus şi cu siguranţă Morga de acolo are pe cineva.
– Aha… Ştii şi pe cine, nu-i aşa?
Patrul rînji, îşi aranjă mustăţile şi îşi luă rămas bun de la Înţelept.
– Şi tu ştii.
Zoe Eisele Szűcs – The rest is silence
În urmă, doar Spitalul cu toate saloanele pline, în unele din paturi mai mulţi morţi împreună, Morga e închisă, plină ochi cu cîte două, trei cadavre pe o aceeaşi targă, cu Urgenţele şi saloanele de primire pline la refuz de morţi, dar fără urmă de gîndac, şoarece ori şobolan. Nici un medic, nici o asistentă, nici un brancadier sau îngrijitor, nici un vizitator, neam ori doar prieten, doar morţii singuri, nenumăraţi, imensă cifră, într-o ultimă secundă, dintr-un salon, o voce,
– Ce zi e astăzi?
Tăcere.
***
Şi tot umblu aşa şi cer ba de la unu’, ba de la altu’, doar, doar reuşesc să mă-ngrop şi eu. Daaaţi un ban…
Domn’ doctor??? »
(c) Mirela Tonenchi, 2012
à la Mirella 