Ţigani şi eternitate

 

 Acum un an, tot toamnă era, mă plimbam pe bulevardele Parisului, prin parcuri, pe poduri, călcam fiecare ruelle, centimetru cu centimetru, călătoream dimineţile şi serile lor cu RER linia D din localitatea unde locuiam spre oraşul acela magic şi înapoi.

Nu a trecut mult de la prima mea zi de atunci în capitala Franţei pînă la întîlnirea cu ei… Prima, iar genul acesta de „rencontres” s-a repetat exasperant şi toate în aceeaşi zonă, podul de lîngă Place de la Concorde, cheile Senei şi pasarela Solférino, m-a lăsat fără replică. În urma intersectării cu o femeie de vîrstă mijlocie şi cu un aspect ce nu mi-a lăsat absolut nici un dubiu, recunoaştem ţiganii oriunde i-am întîlni, nu fac eu trei paşi că aceasta strigă după mine, Madame! Nu reacţionez de regulă la nici o interpelare pe stradă sau oriunde s-ar petrece ea, însă ceva m-a făcut să îmi pun frînă paşilor şi să mă întorc spre ea. O văd cum se apleacă şi ridică ceva de pe jos. În secunda următoare, în timp ce se ridică privindu-mă cu un zîmbet fără dinţi, fermecător şi tîmp în acelaşi timp, am un déjà-vu, dar trucul ăsta e vechi deja, mult prea vechi! Madame! C’est a vous? Ţinea, bineînţeles, în palme un inel, verighetă, ce-o fi fost, Ha? Madaaame, a vous? Accentul, fără urmă de îndoială. Creierul meu, care de obicei funcţionează la o viteză economică, comută instant pe turbo, să-i răspund, să nu-i răspund, să-i răspund în franceză… sau în română? Să plec, să nu plec, ce să fac, merde! Ce să fac? Mă enervez deja, aşadar prea târziu să dau bir cu fugiţii. Zic, Auzi? Poanta asta e atît de veche!! Cît pot fi francezii ăştia de proşti, sau turişti, ce-or fi, încît să te creadă??? Ai găsit mulţi fraieri? Mai funţionează? Deja strigam. La care, fără să clipească, respectiva îmi trînteşte, Da! Şi dacă ai ştiut, n-ai putut să taci!? … Bon, au mai fost şi alţii… la un moment dat trei zile la rînd m-au acostat, mereu alte personaje, unuia eram pe punctul de a-i smulge inelul şi a-l arunca în Sena fără nici un cuvînt, ori, Da! C’est a moi! Şi fac ce vreu cu el, merci pentru bunăvoinţă, dar cum era un individ bine făcut şi nimeni prin preajmă, nu am riscat.

Lîngă La Tour vreo trei „mute” mi-au întins pe rînd nu-ş ce formular destinat unei asociaţii de necuvîntători în vederea unei donaţii, le-am explicat ceva în limba noastră după care o explozie de înjurături m-au urmărit pînă în staţia busului, în Montmartre la fel, aceeaşi „asociaţie” făcătoare de bine mustea prin piaţă şi pe scările de la Sacré-Cœur. Cînd mi-au amintit pe româneşte de mama, am fost uluită de-a dreptul, Miracol!!! Minune!! Vorbeşti! Ok, nu mai ai nevoie de bani, ciao!

Cel mai interesant lucru, însă, s-a întîmplat atunci cînd vecinii noştri, o familie refugiată din Burkina Faso în urmă cu 27 de ani, s-a arătat imens deranjată de românii care călătoresc cu RER zilnic spre Paris şi scuipă pe jos, cerşesc, sînt obraznici, fură etc etc etc. Fac precizare că există colonii de ţigani francezi în proximitatea tuturor comunelor franceze iar primăriile acestora au obligaţia de a le asigura spaţiul pentru campare şi acces la utilităţi, toate acestea pe banii citoyenilor, bien entendu. Acuma sigur că ţiganii sosiţi din România profită şi ei de unele beneficii, ăştia de lîngă noi luau zilnic apă, dar fraţii se ajută, că de aia sînt fraţi. O jumătate de zi i-a luat verişoarei mele să le explice că aceia nu sînt români ci ţigani. Domnul din Burkina Faso o ţinea pe a lui… Dar ei aşa au spus! Pe urmă duminica ce veni am avut toţi parte de un recital complet şi la maxim ca decibeli cu manele şi muzică ţigănească venind de la vreun kilometru distanţă, dar parcă era în propriile grădini.

Şi iata că i-au trimis în România. Le-au dat şi bani pentru asta. Să-şi mai pună o ţiglă de aur peste palatele lor, să-şi înlocuiască cîte o bujie Champion pe la vreun Lexus, că nici ăla nu are garanţie o eternitate, după care să se întoarcă bine merci în La France, nu înainte de a mai fi dat niscaiva spargeri prin patrie şi cumpărat nişte vile în centrele istorice ale marilor oraşe, prin bunăvoinţa autorităţilor locale, bien sûr.

Şi tot aşa, la infinit, din an în an îi voi revedea cînd în Paris, cînd la etajul patru al blocului unde locuiesc şi în toate ABC-urile din colţuri, pentru că asta se cheamă perpetuum mobile şi iată că a fost inventat, chiar dacă fizicienii susţin că nu.

Vorba cîntecului.  Il y a un an, un siècle. Il y a une éternité…

 

 

 

 

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 25/09/2012.

2 Réponses to “Ţigani şi eternitate”

  1. Mult ne plac relatarile pariziene ale blogului (si nu numai!), chiar daca uneori ne intristeaza, cum e cea de azi.

    Parisul – « orasul acela magic » si Parisul de zi cu zi, care te face ca la un moment dat sa « nu te mai poti abtine »… Oare cat va mai dura magia?

    Orasul se schimba pe zi ce trece si, in curand, vorbind de Parisul viselor noastre, vom fredona ca Joe Dassin: « Il y a une éternité, un siècle, il y a un an… »

    • Multumesc mult pentru aprecieri. Et oui, c’est la vie, tout passe, tout casse, tout lasse… Speram ca cette ville magique va fi acelasi… Cu, ori fara tigani.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :