Mr Gray – Licuriciul care a iubit o stea

– Al meu! E al meeu!! Nu te atinge de el că-ţi rup picioarele! Aaagghhh…

– Na na na, nu-i al tău! Eu l-am găsit, ia laba! Ayyy

– Offff, furnicile astea…. Atîta zgomot pentru un grăunte… un amărît de grăunte… Mă obosesc la culme cînd fac asta, noroc că nu se întîmplă prea des şi muncesc împreună toate, mici şi mari, convoaie…

– Nu mă-mpinge! Dă-mi-l!!

– Aaaau!

– Hei!!! Terminaţi prostiile! Mă doare capul de ciorovăiala asta! Pentru ce? Un grăunte, ha? E plin ce…

– Da Licuriciule, dar eu l-am găsit, ştii…

– Nu, nu şi NU! Eu l-am găsit, deci e al meu!

– Nu e adevărat, eu l-am văzut prima şi…

– Da şi pînă te-ai dezmeticit, greu ţi-a fost să-ţi mişti fundul ăla gras!

– Haaa???? Ce??? Stai numai…

– Aaau!!

– Gata! Am zis gata! Ce e cu voi?

Licuriciul stătea de acum între cele două furnici iar turcoazul strălucea într-unul din picioruşele uneia dintre ele. Era de o frumuseţe nemaivăzută, lumina emana din el ca dintr-o stea dar brusc cealaltă se întinse şi îi puse piedică suratei de scăpă turcoazul şi pică pe spate cît era de lungă. Pietricica sări în aer, iar Licuriciul o urmări cu privirea în sus, tot mai sus pînă ce se opri direct pe cerul devenit albastru intens, în transformarea către indigo. Şi aşa rămase, privind la O Stea ce pîlpîia în luciri cînd azurii, cînd de turcoaz, o minune de Stea ce parcă vorbea cu el şi de atunci Licuriciul nu îşi mai putu lua ochii de la ea, în fiecare noapte.

***

 – Ce face?

– Nţ! Cum ce face? Nu vezi? Se uită la stele.

– De ce s-ar uita cineva la stele??

– Că proastă mai eşti, cum de ce s-ar uita cineva la stele? Pentru că vrea să doarmă dar nu poate şi atunci numără stelele, să îi vină somnul.

– Ahaaa!

– Ia te uită, două furnici, una mai deşteaptă ca alta! Grrr… Una dă cu presupusul, cealaltă ia de bun tot ce zice prima, asta e tipic la voi? Să vă luaţi una după alta, aşa ca oile fără să gîndiţi ce spuneţi sau ce faceţi? Ha ha ha!!

– Dar tu… Aaah, păi da, cine putea să comenteze imediat, Domnul Greier, ia, ia spune mata ce crezi că face Licuriciul? De ce se uită la stele, ha? Dacă tot le ştii pe toate şi, şi ce ai cu oile, mă rog frumos?

– Grrr… Păi atîta minte nu aveţi? Nu vedeţi că se uită la O Stea!? Şi nu se uită de azi, de ieri, o priveşte nopţi în şir de cîteva săptămîni pînă răsare soarele, ce, nu ştiaţi? Uite, uite acolo, la steaua aia se uită, nu vedeţi că se uită fix într-un loc?

Cele două furnici scrutară atent locul pe bolta indigo unde era fixată privirea Licuriciului apoi priviră la el, din nou pe cer şi tot aşa…

– Heei!!! N-aţi ameţit încă? Nu v-aţi convins? Grrr… grrrreu cu furnicile astea… le arăţi evidenţa dar ele nu şi nu! Şi dădu să plece căscînd zgomotos, Haaaaahh, mai cînt un singur cîntecel pînă adoarme şi Arţarul şi mă cuuulc… Haaaaahhh… Să nu mă trezească în toiul nopţii cu foşnetele alea ale lui… enervant poate fi uneori copacul ăla.

– Stai!

Domnul Greier puse o frînă bruscă de spaimă de pică drept în antene şi rămase cu picioruşele în aer,

– Ce urli aşa cucoană??? Nu ţi-e bine? Sperii lumea la ora asta, grrrr!!

– Stai, unde pleci aşa, nici bună noapte nu ai zis.

– Ahgrrrr… la asta îi arde de complezenţe în toiul nopţii… Se redresă, se înclină teatral şi răspunse, Noapte bună Doamnelor, Salutare!

– Nu! Stai o clipă să te-ntreb, dar de ce se uită Licuriciul la Steaua aia? De ce? Ştii ceva ce noi nu ştim?

– Uffff… de pe ce pădure extraterestră aţi aterizat mîndrelor?? Toată pădurea ştie de ce!

– Păi… păi noi am lipsit vara asta, ştii, am fost să ne facem provizii în străin….

Cealaltă furnică o călcă brusc pe picior de văzu stele verzi şi uită ce vru a zice.

– Am fost în concediu Domnule Greier, în concediu dincolo de lacul verde, ştii? Clipind îndelung din gene.

– Da, da, în concediu! La mare!

Acum Greierele era oricum vreţi voi, dar numai prost nu, aşa că pricepu de îndată cum stătea treaba, lucru care îi convenea de minune, proviziile lor erau şi ale lui ca de obicei, şi chiar dacă nu foarte încîntate, întotdeauna Furnicile l-au primit la ele, l-au hrănit şi i-au oferit adăpost, Mi casa es su casa… aşadar cu glas plin de miere,

– Păi uite cum stă treaba, Licuriciul e îndrăgostit de Steaua aceea!

Furnicile rămaseră o clipă cu ochii mai holbaţi decît de obicei după care începură a se hlizi zgomotos, ţinîndu-se de burtă,

– Hi hi hi hi e îndră…. hi hi hi îndrăgos… hiii hi hi de o stea!!!! Glumeşti, nu? Hiii hi hi!

Greierele gîndea, Nebunele astea ar rîde şi dacă le-ai arăta un pai, de ce oare mi-am pus mintea cu ele? Gata, am plecat, na că şi somnul mi-a zburat din cauza lor, Grrrrr… ce creaturi!

– Hi hi, hîc! Sta-hîc!  Stai, nu te supăra că nu de hîc, tine rîdem da’ cum e posib hîc..

– Bu!!

– Ah merci, mi-a trecut, ufff… Zi, cum e cu îndrăgosteala asta, n-am auzit aşa ceva în viaţa noastră, mă-nţelegi, să iubească cineva o stea!! Hi hi hi… Scuze, gata, uite, m-am oprit… hii…

– Măi fetelor, uite pentru voi fac eu asta, vă povestesc ce şi cum iar de mă credeţi bine, de ba, nu am ce vă face, oricum toată pădurea ştie că Licuriciul iubeşte Steaua şi crede că e O Licurice, de aia o iubeşte, zice că e iubirea vieţii lui de licurici şi în fiecare noapte stă iac-aşa şi tot priveşte la ea şi oftează, iar dimineţile, atunci cînd Steaua merge la culcare împreună cu toate stelele el îi trimite cîte un sărut şi bezele şi o îmbrăţişează pîn’ ce Steaua dispare de tot. Ce?

Furnicile stăteau de-acum gură căscată, nici una nu mai rîdea, se uitau ţintă la el neştiind ce să creadă.

– Hîc!

– V-am spus. Acum merg la somn, Haaaaahhh… Ne mai vedem p’aci. Noapte!

– Auzi, soro, tu crezi că ne-a păcălit?

– Cine?

Poc, una după cap,

– Cum cine??? Greierele ăsta ţicnit, crezi că vorbeşte aiureli?

– Ăăă… păi… nu ştiu.. Ia uite Licuriciul, tot acolo stă pe bolovanul ăla şi se uită ţintă la steaua aia, ce să ştiu să zic… crezi că ar fi bine să mergem la el să îl întrebăm?

– Mmm… îî.. nu-mi pare o idee prea bună, dacă e nebun?

– Nebun??? Ptiu! Hai să plecăm, vedem mîine ce zic ceilalţi, vorbim cu Madame Bursuc, ea le ştie pe toate şi oricum se va bucura tare să ne vadă. Hai!

– Hai.

Licuriciul rămase pînă în zori pe bolovan privind la Steaua lui şi cînd primele raze ale soarelui începură a se ivi, îi trimise un sărut şi o îmbrăţişă cuprinzînd în braţe aerul pînă ce aceasta dispăru. Apoi plecă la somn. Bolovanul se întinse, căscă adormit şi se întoarse pe partea cealaltă,

– Pffff… iar a stat aiuritul ăsta toată noaptea… ce ţi-e şi cu stelele astea… Pfff..

– Madame Bursuc, Madame Bursuc! Sînteţi acasă?

– Nu mai zbiera aşa, unde vrei să fie la ora asta?

– Nu urlu, ce, eu pot să urlu, toată ziua bună ziua numa’ mă critici, altceva nu faci!

– Madame Bursuuuc!

– Mda… şi eu sînt aia care urlă…

– Cine e? Unde? Unde?

– Madame Bursuc, sîntem noi, surorile Furnici, Bună dimineaţa!

– Eeeei!! Ce mă bucur să vă văd, Neaţa bună la voi, Furnicilor, v-aţi întors! Hai, hai, intraţi, intraţi, tocmai am pregătit un ceai de viorele, să vedeţi ce vă înviorează dimineaţa, imediat!

– Mulţumim nu trebuie să vă deranjaţi pentru noi, ştiţi, eram în trecere… şi ne-am gîndit să vă salutăm.

– Ohh! Dar bine aţi făcut, foarte frumos din partea voastră, Domnul Bursuc încă doarme, ştiţi, toată noaptea a umblat după miere prin pădure… E frînt săracul! Hai, povestiţi, cum a fost?

– Eh… Ştiţi cum este… Muncă, muncă şi iar muncă, cu cei de acolo nu te joci, nu ca la noi… ori, ori!

Un oftat adînc ieşi din pieptul furnicilor şi privirea Madamei Bursuc deveni şi mai compătimitoare, Vai săracele de voi… Cît aţi tras, cît aţi muncit, cît v-aţi spetit! Sper că nu veţi mai împărţi iar totul cu Domnul Greier, ăsta iar a stat degeaba toată vara, nu merită nimic! Nici o fărîmă! Nici un pai! Nenorocitul!!

– Îii… nuuu, sigur că nu… Perfect ceaiul ăsta, Madame Bursuc, complimente!

– A propos de… grrrr.. Domnul Greier, că tot veni vorba, l-am întîlnit aseară… în apropierea Bolovanului… Era şi Licuriciul acolo…

Mai subtilă de atîta nici o furnică nu putea fi. Dar acum se aflau în casa unora ce deţineau TOATE secretele pădurii, dacă ei nu ştiau adevărul, apăi nimeni nu îl ştia şi ele erau cît se poate de hotărîte să nu plece de acolo pînă nu aflau tot.

– Un strop de miere, mai?

– Multumesc tare.. Şi cum ziceam, ne-am intersectat scurt, de abia ne-a răspuns la salut Domnul Greier şi ne-am văzut de drum.

– Mda… total nepoliticos individul acela, ca de obicei… Hm!

– Frumos aţi amenajat aici, se vede că e mînă de Madame Bursuc…

– Merci, merci, eşti o dulce… Ah!! Ai spus Licuriciul?

În cor cele două,

– Da, da!!

– Ăăă… Era ceva ciudat cu el, stătea aşa nemişcat şi se uita ţintă la ceva, nu ştiu, nu mi-am putut da seama… da’ nu mişca deloc!

Doamna Bursuc luă o înghiţitură de ceai şi plescăi mulţumită de aroma viorelelor,

– Păi Licuriciul… Licuriciul!

– ?? Licuriciul?

– Licuriciul e nebun.

– Cu.. cum e nebun?

– Ha ha ha, păi e nebun de legat! Se uită toată noaptea la o stea de culoarea turcoazului şi crede că e O Licurice şi zice că e iubirea vieţii lui!

– Aaaa.. aşa…

– De aia l-aţi văzut voi aseară nemişcat pe Bolovan.

– Daaa… de aia…

Un ghiont veni, de era să verse ceaşca cu ceeai, ce mai rămase în ea,

– Iertaţi-o pe soră-mea, repetă tot ce aude, e mai înceată la cap, ştiţi, nu o băgaţi în seamă. Şi nimeni nu i-a spus că Steaua e O Stea şi nu O Licurice?

– Ei, cum să nu! Iepurele Rill, Fluturele Flo, Şoarecele, Bufniţa Boff, Libelula OH, Rîma Rama, Cosaşul cu ochelari rotunzi, toată lumea! Pînă şi Păianjenul albastru a încercat să îi explice, într-o noapte s-a apucat chiar de ţesut în jurul lui o pînză şi a vrut să îl tragă de acolo, da’ de unde! Licuriciul era parcă lipit de Bolovan! Nimic! După atîta efort a adormit pe loc iar dimineaţa cînd s-a trezit, ia Licuriciul de unde nu-i! Se dezlegase şi plecase, doar Bolovanul mormăia ţîfnos, Ia uite! Altul! Dar ce sînt eu, hotel?

– Hi hi hi, hotel… Ce?

– Off… Bietul Licurici, oare chiar nu putem face nimic pentru el? Cum să îl facem să înţeleagă Adevărul?

– Mmmadevărul… nu îl poţi explica unuia ce e nebun şi vede doar ce vrea el să vadă, niciodată nu va accepta altceva, nu va asculta de nimeni.

– Dar dacă nu e nebun? Dacă e doar încăpăţînat?

– Da, da! Şi dacă are dreptate?

Furnica ce rostise această enormitate în ochii interlocutoarelor se făcu mică, mică sub privirile aspre şi bănuitoare ale acestora şi nu mai rosti nici un cuvînt pînă la plecare.

– Acum cît de încăpăţînat poţi fi fără a fi nebun, întreb? Unde se termină una şi începe cealaltă? Mai ia un pic de ceai, dragă.

– Oh, mulţumim mult dar trebuie să plecăm, v-am deranjat deja prea mult, sigur aveţi treabă şi noi la fel, ufff cu atîtea de pregătit, de aranjat, acuşi ne trezim că ne bate iarna la uşă, doar ştiţi cum e.

– Eh, da… dar îmi promiteţi că mai treceţi pe la mine, aşa la o poveste hi hi.

– Dar cum Madame Bursuc, trecem, trecem vă aducem ceva special din călătoria noastră, ceva deeelicios! Nişte grăunţe mici, mici ca din turcoaz care noaptea luminează!! Şi sînt atît de bune, dulci, fine de se topesc în gură. Hai tu, scoală să mergem, ziua bună Madame Bursuc!

– Ziua buna Madame Bursuc.

– Bună, bună fetelor, vă pup!

Furnicile luară drumul către muşuroiul unde locuiau împreună cu alte mii de surate.

– De ce i-ai zis de grăunţele noastre? Şi de unde pînă unde le-ai adus tu de undeva??

– Şi de unde pînă unde mă iei tu pe mine la rost, ha?

– Păi şi dacă îşi dă seama că că le-am găsit aici, în pădurea asta?

– Pfff Şi cum crezi tu că poate să îşi dea seama? Madame Bursuc nu este o inteligenţă de nu mai poate, ea cu bîrfa, vezi bine, asta e tot ce poate şi o interesează, nimic în plus, hai mişcă-te o dată c-ajungem mîine! Ce faci? Vii sau ai de gînd să dormi în drum?

– Auzi? A zis Madame Bursuc O Stea turcoaz, da?

– Da. Şi?

– Ăăăă… Ţii minte cînd am găsit primul grăunte turcoaz?

– Mnnn..

Brusc se întoarse către cealaltă privind-o fix,

– Hiiii!!!! Mă tu nu eşti chiar aşa toantă cum pari… Haaaaa!!! Ayyyy…

– Îhî.

– Tu chiar crezi că… Dar erau mai multe pe sub frunze şi nu era nici urmă de Licurici.

– Păi nu era, dar grăunţele erau în spatele Arţarului, acolo le-am găsit iar Bolovanul este în faţa lui!

– A cui?

– Acum cine-i prost?? Ha? Cine?

– Pfiiii! Ai dreptate, acum că spui îmi dau seama că ai dreptate! De aia nu l-am văzut noi pe Licurici… Nţ! Era zi, nu era noapte şi tu ai auzit ce a spus Madame Bursuc, că el stă noaptea pe Bolovan privind la stea. Şi tot nu văd legătura, grăunţele erau pe jos iar Steaua este pe cer! Adică sus. Şi steaua e stea, nu e grăunte, ce naiba, hai că m-am prostit şi eu… Care grăunte… lumineaaază noaaapteaaaa…

– E!

– Adică noi nu avem grăunţe, avem stele! Avem stele de turcoaz!!! Îţi dai seama??? Waoh! Vino să te pup!

– Hi hi da!! Şi cît de bune stelele astea!

Dansau de-acum cele două furnici pe micuţa cărăruie ce le ducea acasă.

– Stele, stele, stele de turcoaz!! Stele…

– Stele…

Furnicile ajunseră la muşuroi cînd soarele era deja bine infipt în mijlocul cerului iar pădurea vibra datorită vieţuitoarelor care mişunau în toate direcţiile, unele cu treabă, altele la joacă, iată Şoarecele s-a apucat să tragă de biata Rîmă Rama care se chinuia să intre într-o gaură nouă în pămînt, o altă intrare în vastele ei apartamente de urla asta ca din gură de şarpe, unul mult mai mic, e foarte adevărat.

– Ajutoor!! Săriţi că mă omoară!!! Săriiiţi!! Vrea să mă mănînce!!

– Da’ cine te mănîncă Rîmă, auzi la ea, unde ai văzut tu şoareci să mănînce rîme, pfffui… Ce dezgustător!

Şoarecele era mort de rîs, voia doar să vadă cît se putea lungi rîma, avea chef de distracţie şi în lipsă de altceva se aruncase pe sărmana creatură. Atîta tot, pădurea îşi continua mersul spre toamnă.

Pe urmă nopţile ce urmară nimic important nu se mai petrecu, Licuriciul tot pe Bolovan privind la steaua lui, dar asta nu mai mira deja pe nimeni, toţi erau la curent chiar dacă majoritatea nu aproba gestul, ca de pildă Bufniţa Boff ce din zece în zece minute, precum un ceasornic reglat prea des, pufnea ţîfnoasă, Pfff… ce lunatic Licuriciul ăsta, de cînd stau eu pe craca Arţarului nu am mai văzut aşa ceva, aşa unul cu idei fixe, alţii dimpotrivă se arătau îngrijoraţi de starea Licuriciului. Libelula OH chiar făcu o încercare, Ohh!! Dar trebuie să facem ceva pentru el, nu înţelegeţi, săracul, e atît de singur, trebuie să îl ajutăm, trebuie! Oh, oh, e obligaţia noastră!

– Sssss!!!! Taci cucoană, nu are nimeni nici o obligaţie, unde te crezi, la sanatoriu? În vreo organizaţie voluntară de ajutor reciproc?

Şarpele era deja nervos şi cît pe ce să sară pe biata OH,

– Ţine-ţi intenţiile de binefacere pentru tine, n-ai decît să îl ajuţi ssssingură!

Pînă într-o bună zi cînd hotărîră că era momentul să facă ceva, aşa nu se mai putea, Bolovanul depusese plîngere contra Licuriciului iar Bufniţa Boff se alătură şi ea protestului.

Adunare. Şedinţă.

Madame Bursuc îşi exprimă nedumerirea şi indignarea, Da’ ce-ai tu cu Licuriciul de stă acolo, hai că pe Bolovan îl înţeleg, dar pe tine cu ce te deranjează,  hai? Bufniţa Boff îşi roti plină de dispreţ capul,

– Noaptea e ca să dormi! Nu să te uiţi după stele, da?

– Ajunge! Monsieur Bursuc consideră că era timpul să intervina, Nu ne-am adunat să ne ciorovăim, ci să găsim o cale de a-l ajuta pe Licurici, hai să gîndim ce putem face, acuşi se întunecă şi ne trezim cu el aici.

Mister Castor veni atunci cu o întrebare, Dar eu tot nu înţeleg cum de ştie Licuriciul în fiecare seară că este aceeaşi stea? Pardon, Licurice, că doar e plin cerul de stele, e adevărat că nu sînt toate turcoaz, asta ştim cu toţii, unele sînt roşii, altele albastre, aurii, violet, vedem bine, dar nu e doar Una turcoaz!

– Da’ ştiu că te pricepi la astronomie, Castore, ha ha ha, păi normal că ştie, că e în acelaşi loc!

– Da, da, ia te uită cine ştie! Domnul Greier, ah! te preocupă şi altceva în afară de cîntat?

– Hooo!!! Ce-i scandalul ăsta? Decît să ne certăm mai bine ne luăm şi plecăm fiecare la casele noastre, dar să nu vă miraţi ori văicăriţi de i se întîmplă ceva Licuriciului iar noi nu am fost în stare de nimic.

Amuţiră toţi iar Monsieur Bursuc putu sa continue. Evaluarea situaţiei, era cît se putea de proastă. Propunerea de soluţii, idei multe, dar complet aiurite, la un moment dat Şarpele veni cu ideea de a-l hipnotiza pe Licurici şi de a îl trata în felul acesta, era cît pe ce să ia o piatră în cap din direcţia Cosaşului cu ochelari rotunzi dar se pare că cel ce o lansase nu avea o privire foarte buna. Fluturele Flo sugeră ca Licuriciul să fie legat de Arţar cu spatele la cer, moment în care Arţarul începu să se scuture violent iar Iepurele Rill să le amintească cum Păianjenul Albastru încercase deja stratagema în discuţie dar că nu a folosit la nimic. Trebuia ceva Nou. Inedit si eficient.

– Păi eu aş avea o idee… Cîinele vagabond, ajuns mai tîrziu la întrunire, prinse doar partea cu soluţiile,

– Săăă.. îi aducem Licuriciului o stea!

Hohotele de rîs invadară tot aerul pădurii, pînă şi Arţarul risca să rămînă fără frunze iar Bolovanul a reuşit chiar a-şi schimba poziţia, cu greu se opriră şi doar în momentul în care Domnul Greier trase un fluierat de era să le spargă la toţi timpanele,

– Hei!! Dar nu e rea deloc ideea! Cîinele a vrut să spună, nu o stea adevărată, ci ceva care seamană cu o Stea de turcoaz!

– Aaaaaaa!!!!

În cor.

– Merci Domnule Greier, pînă la urmă nu eşti chiar aşa de pro… eşti foarte destupat la minte, vreau să zic.

Greierele se înclină teatral şi dacă nu i-ar fi pus Fluturele Flo o aripă peste bot, ar fi tras o cîntare ce ar fi ţinut întreaga seară.

– Păi noi avem o stea!

În secunda doi furnica era la pămînt.

– Ce zice? Ce zice?

– Ah! Nimic… Am fost azi la adunat şi a lovit-o soarele în cap, bate cîmpii, hm ..

– Nu bat cîmpii!!! Avem o stea turcoaz!

Nu mai era cale de întoarcere, cealaltă recunoscu că într-adevăr, deţineau o stea, pînă la urmă se dovedi că aveau mai multe şi că acelea constituiau proviziile lor pentru iarnă, delicioase de altminteri! Neavînd încotro, se prezentară cu cîteva exemplare în faţa celorlaţi, nu are rost să vă povestesc reacţia celorlalţi la vederea grăunţelor, de culoarea turcoazului fireşte, însă doar grăunţe, nu stele.

– Sssss… furnicile astea atîta minte au cît un grăunte de ăla… sssss….

– Taci că te pleznesc de nu te vezi!!!

– Hi hi hi, ia Şapele bătaie de la furnici!!  Hi hi hi hi..

– OHh ohhh!! Dacă se pun toate pe el, nu mai rămîne mare lucru din bietul Şarpe!

De voie, de nevoie, dezamăgitele furnici acceptară ca împreună cu toată suflarea pădurii să îl aştepte noaptea aceea pe Licurici şi să îi arate grăunţele, sperînd astfel să îl convingă că Licuricea lui este de fapt o stea, un compromis desigur.

– Dar voi credeţi că Licuriciul nu va vedea că sînt grăunţe? Adică cum? Chiar aşa de prost îl credeţi?

– OHhhh, iubirea e oarbă, va putea lua un grăunte şi vor trăi fericiţi pînă la sfîrşitul pădurii…

– Ah, eu asta nu ştiu, deja am ochelari şi îţi garantez că nu din cauza iubirii.

– Sssss vine!!

Licuriciul nici nu vru să audă.

– Dar uite,

– Uite!

– Steaua ta!

– Hai!

– E a ta!

– Zău aşa…

– Nici nu te uiţi??

– A ta…

– Hai Lic!

– Lic?? Hi hi

– O-ncasezi dacă te mai hlizeşti

– Sssss sssteaua ta!!

– OHhh Steaua de turcoaz…

– Grrrr, n-o vrrrei?

– A ta…..

Erau obosiţi, aproape fără glas, sleiţi dar hotărîţi să nu se lase, Licuriciul era al lor iar ei ai lui şi nu puteau a-l părăsi, Bolovanul începea să vibreze… Cînd ceva uimitor se întîmplă,

– Ohhhhh!!!!! Uite!! Uitaţi-vă!!

– Haaaa!!!

– Sssssssss….

– Aaaaaa…

– Uite, uite!!

…..

Steaua turcoaz începu a se mişca, de sus în jos, într-o traiectorie de un imens rotund… şi cădea… şi cădea, privirea Licuriciului nedezlipită, cădea turcoazul încet, încet… tot mai aproape de pămînt, şi mai aproape, rotundul perfect, a dispărut…

O tăcere cum niciodată, în nici o carte şi în nici o pădure nu s-a mai auzit, se uitau fascinaţi unii la alţii, fiecare frunză a îngheţat de uimire, Bolovanul mai nemişcat ca nicicînd, pînza albastră a rămas suspendată…

Toţi răsuflară uşuraţi, de-acum Licuriciul e vindecat, Steaua lui, himera lui nu mai este.

Se treziră din vis în clipa în care Licuriciul coborî de pe Bolovan şi porni în direcţia în care dispăru Steaua.

– Hei!

– Ce faci?

– Unde pleci?

– Merg să îmi găsesc Licuricea.

– ???

– ??

– ?????

– Da. Dar ce vă miraţi aşa? Aţi văzut şi voi că a venit undeva pentru mine. Merg să o găsesc.

Nimeni nu mai spune nimic. Licuriciul tocmai a pornit în căutarea Stelei Căzătoare, convins că Licuricea lui a coborît pe Pămînt pentru el, ceilalţi se întreabă acum, nu cumva Licuriciul a avut dreptate? Şi a plecat să îşi întîlnească visul? Marea lui iubire de Licurici? Şi le va rămîne întrebarea asta atîta vreme cît vor exista pădurea şi licuricii şi cărţile şi stelele acelea ce, din cînd în cînd, cad pentru noi.

Mirella Tonenchi, 3 septembrie 2012

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 03/09/2012.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :