JURĂMÎNTUL – inceputul…

Înainte de celelalte cuvinte…

 Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate

     Orice asemănare cu întîmplări şi persoane reale nu este deloc întîmplătoare, aşa cum ar fi de dorit, dimpotrivă, o experienţă cumplit de urîtă şi pe cît de nedorită pe atît de neaşteptată se află ca rădăcina acestui text. În fapt moartea mamei mele, fără a fi fost precedată de o cronică care să o anunţe, ci constituindu-se ea însăşi într-o cinică dar reală cronică, m-a determinat să scriu ceea ce urmează.

     Intenţionam la un moment dat să îmi intitulez textul Ultimul pacient. Am renunţat, pentru că niciodată nu va exista el, acel ultim pacient la care eu gîndeam.

     Nu voi comenta şi nici măcar înşirui acum seria de întîmplări, (lipsa de) reacţii şi comportamente care au condus la acel final, căci toate sunt redate cu cea mai mare acurateţe de care am fost în stare, eu însămi fiind acolo, lîngă mama, în aproape toate acele zile şi mai ales în ultima secundă în care ea a mai reuşit să respire. De la operaţia „de succes” la care a fost supusă şi pînă la plecarea ei au trecut şapte zile. În care şi-a revenit, a trăit şi apoi a murit. E adevărat că şi lumea, se zice, a fost făcută în tot şapte zile, însă nu a fost condamnată să dispară în ultima, Dumnezeu poate fi acuzat de multe, nu şi de malpraxis sau indiferenţă.

     Povestirile ce urmează? Unele sînt ficţiune. Altele, va fi uşor de observat care anume căci sunt direct legate de toate morţile înşirate, sînt perfect reale şi însemnate pe parcursul mai multor ani în care, poate fără a-mi da seama, am început să notez întîmplări asemănătoare povestite de prieteni, cunoştinţe sau aflate din presă. Despre morţi gratuite şi fără scuză, în spitale sau la poarta acestora, cazuri de malpraxis datorate incompetenţei profesionale, lipsei de interes ori nesimţirii grosolane. Culmea ironiei, nici măcar nu a fost nevoie să depun vreun efort pentru a le aduna, pur şi simplu am dat de ele, firesc şi cu cea mai mare uşurinţă, unele după altele, doar eu eram altundeva atunci cînd se întîmplau şi le ignorasem oarecum pînă atunci.

     Există, am auzit de cîteva ori, o vorbă, nu se moare aşa uşor. Ba da, se moare mult mai uşor şi mult mai degeaba decît se crede, atunci cînd viaţa nu reprezintă nimic pentru cei care şi-au asumat rolul de a se îngriji de ea. Viaţa altora, fireşte.

     Probabil că în momentul în care m-am hotărît să scriu acest text mi-am asumat un total risc, căci ideea era de a-l tipări, ori făcîndu-l public fără un anume pseudonim, am toate şansele ca mai devreme sau mai tîrziu să trec din nou printr-o asemănătoare ori identică  experienţă, de data aceasta fiind chiar eu cobaiul. Măcar va fi fost vorba de o moarte anunţată. Jurămîntul pe care îl invoc în titlul textului şi aparţinînd acelui Hypocrates – sigur că etimologia lui ipocrit din limba română adică latinescul hypòcrita nu are oareşce legătură cu personajul amintit – conţine multe puncte, specificaţii şi sfaturi, nu doar în ceea ce priveşte comportamentul medicilor în relaţia cu cei care le sunt de bunăvoie cobai (afirmaţia îi aparţine unui vechi şi sincer prieten din liceu, ajuns medic!), ci şi sau mai ales, în colaborarea şi relaţiile lor cu ei. Între ei.

     Dar pînă ce voi apuca a nu scăpa din mîinile lor, le doresc tuturor celor vizaţi o lectură plăcută. Sau liniştitoare…, pentru că poate oricum nu contează, o oglindă nu reflectă altceva decît ceea ce dorim a vedea în ea.

     Mirella Tonenchi, 2011

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 18/04/2012.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :