Zodia ciumei – fragment

Davideni, martie 1944

Ieri am sosit în Davideni, cu tot cu bagaj şi certificatul de absolvire a clasei a doua de liceu în buzunar. S-a încheiat anul şcolar, aşa cum se prevăzuse, cu doar două trimestre. Cred că am început să-ţi scriu doar cînd ceva cu adevărat important se petrece dar nu îţi povestesc numai despre lucrul acela, căci ai văzut că îţi spun tot felul de întîmplări de-ale mele şi ce mai îmi vine în minte, orice.

Ruşii se apropie de ţara noastră şi în sat e vînzoleală mare. Toată lumea se teme că ruşii vor ocupa din nou Bucovina. Să trecem iar prin ce a mai fost, să trăim din nou printre comunişti, să ne ia încă o dată tot ce avem, nimeni nu mai vrea, nici eu, cravata aia roşie la gît ca o cîrpă, să învăţ iar istoria lor, geografia lor, minciunile lor, în  ucraineşte, literele pe dos.

Tata nu e acasă. El a făcut armata, a luat parte la marele război şi e dus ca instructor cu premilitarii, cine ştie pe unde este. Tinerii de 16-18 ani, adică cei ce nu au făcut încă armata, li se zice premilitari, se instruiesc să fie pregătiţi, aşa cît de cît, dacă vor trebui să lupte. Dacă aveam acum 16 ani eram la instrucţie şi cred că era bine că uite aşa puteam şi eu să stau, să-i aştept, aaa! să vină, să îndrăznească să vină comuniştii ăia de ruşi, să terminăm odată cu ei şi să plece. De tot.

 – În primul război mondial tata a fost înrolat în armata austriacă şi a luptat în Italia unde a fost rănit, iar după aproximativ trei săptămîni de refacere a fost scos de pe frontul de la Padova şi trimis în Serbia. În luptele din zonă a fost făcut prizonier în Bosnia de către sîrbi, iar după război l-au eliberat condiţionat cu intrarea în armata română, de parcă intrarea unui român în armata ţării sale ar fi fost un supliciu sau o obligaţie pentru a scăpa de nu ştiu ce osîndă. Cu românii eliberaţi acolo s-a făcut mai apoi un regiment la Cernăuţi, un batalion la Rădăuţi şi încă un regiment la Suceava, regiment în care a  intrat şi tatăl meu.

 Acasă sînt doar cu mama şi cu surorile mele. Nu ştim ce va mai fi de-acum, poate război, poate nu, oamenii stau mai tot timpul în biserică, se roagă, dar s-au mai rugat şi altădată şi atunci ce, că tot au venit ruşii ăia şi nici să se roage nu au mai avut unde.

 Îţi mai scriu data viitoare, acum mă duc să tai nişte lemne că mă tot strigă de un timp încoace. Viiin!

 – În martie 1944 ruşii erau mai aproape de noi decît credeam şi nu doar în sens geografic, spaţiu măsurat în kilometri, ci numărat în ani, vieţi, ocupaţie, stăpînire şi însuşire a spiritului sau măcar încercarea lor, stare de moarte clinică din care doar cîţiva au reuşit să iasă. Trăiam cu groaza acelui déja vecu şi fiecare gînd, cea mai neînsemnată decizie stătea sub semnul acelui fragment de timp trăit sub ruşi pe care nimeni nu voia a îl repeta. Viaţa noastră în acele ultime zile înainte de plecare se alcătuia dintr-un şir de întrebări şi fiecare răspuns la fiecare întrebare era căutat şi aşteptat prin rugi, prin speranţe rostite în mijlocul bisericilor, la porţile lor atunci cînd erau prea pline cu oameni, printre merii şi cireşii vreunei livezi sau la poala cine ştie cărui brad înţelept.

 Răspunsul nu a venit niciodată, nu acela, nu cel dorit, el a fost altul şi primit într-un mod violent şi cinic, fără vreun drept la replică sau reacţie normală aşa cum ne place să credem că îi e cuvenit omului, ci pur şi simplu ca într-o pocnitură a degetelor, din nou muscali, ocupaţie, iar stăpînire, din nou noi fugind şi ascunzîndu-ne de ei, de noi, ori supuşi într-o muţenie fără sfîrşit.

   – Ciclul revenea exact acolo de unde pornise.

   – Doar ca să o ia de la capăt…

Davideni, martie 1944

 Am visat ceva şi trebuie neapărat să-ţi spun.

 Eram la apă la Sireţel cu tine şi ne bălăceam într-o ploaie de stropi şi soare cum n-a mai fost parcă nicicînd înainte şi aşteptam în orice clipă să vină vacile alea nebune să ne gonească mai încolo dar nu mai veneau şi atunci am ieşit din stropii ăia de lumină pe mal şi am început să facem oameni de zăpadă, cu nas de morcov şi mîini de mătură, căutam pe sub zăpadă cărbunii pentru ochi şi eu mă tot miram cum de se făcea că într-o aşa vară, dar acum nu mai sînt foarte sigur că era vară, cu soare topitor ca o miere din aur, lîngă noi era zăpada pînă la genunchi şi nouă nu ne era frig şi mai făceam şi oameni din ea. Iar tu îmi ziceai să nu mă mai mir că aşa e normal, aşa e lumea, aşa e totul şi ce dacă e vară şi noi înotăm în zăpadă, doar mai adineauri ne-am scufundat în Sireţel şi aia tot apă e, aşa ca zăpada, întotdeauna e aşa. Şi e bine. E aşa cum trebuie să fie dar eu nu înţelegeam mai nimic din ce-mi şopteai tu fiindcă, am uitat să-ţi spun, aşa vorbeai de parcă ai fi cîntat îngînat ceva şi oamenii ăia nu se topeau deloc. Atunci a venit Dumnezeu, nu ştiu de unde că nu l-am văzut nici unul dintre noi, dar să nu mă întrebi cum arată că nu ştiu să-ţi spun şi n-a zis nimic, de ce oare n-a zis chiar nimic, doar ne-a luat pe amîndoi de mîini şi ne-am adîncit toţi trei în rîu şi am înotat în Sireţel, tu, eu şi Dumnezeu. Şi stropii din apă acum nu mai erau stropi, erau fulgi de nea şi noi pluteam prin ninsoarea aceea caldă de vară dar parcă nu mai înotam, ci zburam. Noi trei. Cînd am ieşit, ne-am apucat să terminăm oamenii pe care îi începusem noi doi şi am făcut o mulţime, înşiraţi de-a lungul apei, de nu mai ştiam unde e primul şi care e ultimul, toţi cu nas de morcov şi mîini de mătură, dar nu semănau unul cu altul, toţi erau diferiţi şi la sfîrşit Dumnezeu le-a pus ochi, că am găsit şi cărbune. La toţi. Apoi te-a luat de mînă, dar numai pe tine, nu ştiu de ce şi aţi plecat amîndoi pe un drum, nu ştiu încotro, că eu cînd am vrut să vin cu voi mi-a făcut semn că nu şi atunci am rămas. Dar nu mai era soare, El zîmbea, era gutuia aia de lună.

Ce n-am înţeles eu a fost că Dumnezeu, atunci cînd le-a pus ochi la oamenii ăia, le-a pus nu doi, aşa cum avem noi, tu şi eu şi toată lumea, ci le-a pus trei.

Aşa am visat.

    – Ai căscat sau mi s-a părut?

   – Vi s-a părut, am expirat doar cu zgomot. Ei bine, am oftat, însă dumneavoastră aveţi ochii mici.

   – Ţi-am spus de la început să îmi zici Toni, nu dumneavoastră, chiar dacă sînt mai…, chiar dacă am dublul anilor tăi. De aia am ochii mici. Iar zîmbeşti.

   – Pe mîine.

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 21/03/2012.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :