cuvinte la inceput pentru « Dimineţile lui Ioan » – text in scriere…

Viaţa e frumoasă atunci când îţi uiţi visele, de fapt nu le dai uitării ci pur şi simplu le ignori, te faci că nu le ai, le trădezi şi te ascunzi de ele, refuzi să le mai păstrezi pentru că ştii că nu vor fi niciodată ale tale, ele vor fi ale altora, ale celor care şi le împlinesc.

Şi de fapt e suficient să-ţi împlineşti visele altora.

„Odată ce un om învaţă să « vadă », el se află singur cu DUMNEZEU într-o lume în care nu există decât nebunie şi prostie.”

Carlos Casteneda

(Duminică) Când s-a trezit avea încă în faţa ochilor, aşa cum se întâmplase de nenumărate ori, o pagină scrisă, tipărită, ca de carte, de fapt era chiar dintr-o carte, doar arăta ca una, uneori cu un titlu, ca la început de capitol, alteori pur şi simplu numai text, compact sau în câte două, trei paragrafe, pe pagina anterioară alt text, dar întotdeauna, absolut întotdeauna, deschisă la pagina impară, ca un început sau poate o continuare a ceva scris mai dinainte. Probabil că citise toată noaptea din ea şi în momentul trezirii era tocmai la pagina aceea, de regulă pe la sfârşitul ei, urmând să o dea mai departe dar niciodată nu mai apuca din cauza faptului că dintr-o dată era treaz şi chiar dacă părându-i foarte interesant ceea ce citise, deşi niciodată nu-şi amintea titlul dacă era vreunul sau conţinutul, încerca să adoarmă la loc pentru a continua lectura, pagina era dispărută definitiv, pierdută.

De câteva ori s-a gândit ca în momentul imediat ulterior trezirii să ia un stilou şi să scrie ceea ce văzuse, dar de fiecare dată lenea şi somnul erau mai puternice aşa că tot ce a putut să facă a fost ca întreaga zi să se gândească la pagina citită în vis şi la ce putea să conţină. Oricât s-ar fi străduit pe parcursul zilei să-şi amintească ce lecturase, niciodată nu a reuşit să afle care erau cuvintele înşirate acolo, despre ce vorbeau şi imaginaţia lui eşua la fiecare încercare, textul nopţii era doar al ei iar lui, inaccesibil.

Adolescent fiind, nu şi-a bătut capul prea tare cu treaba asta, după vreo două tentative de a scrie dimineaţa a lăsat-o baltă, gândindu-se, orgolios, că ceea ce vedea el erau cărţile ce urma să le scrie într-o zi. Convingerea asta a fost atât de puternică încât l-a determinat să renunţe chiar la a mai gândi, în prima clipă a trezirii, la ce a citit, convins fiind că odată, totul i se va redezvălui, i se face cunoscut pe de-a-ntregul, va veni de la sine, ca ceva organic atribuit, ca un lucru cuvenit. Acum aştepta doar momentul acelei dezvăluiri, fără grabă, fără înfrigurare, gândind că dacă va fi să apară bine, dacă nu, nu şi atunci rezultatul vieţii lui însemna că era altul. Nici măcar nu îşi punea problema că era, poate, deja prea bătrân pentru experienţe, avea o teorie chiar, cum că nicicând nu poate fi prea târziu pentru a învăţa ceva sau a începe un lucru anume, atâta vreme cât spiritul şi creierul, da, mai ales creierul mai sunt încă capabile de absorbţie.

Ziua curgea ştiut, cu obiceiurile şi îndeletnicirile normale, nimic ieşit din comun, cu munca ce trebuia făcută, şi încă bine, nu bine ci perfect, fără reproşuri, fără nemulţumiri, mai ales din partea lui, căci ura asta, să nu poată adormi din cauza unui anumit lucru sau al altuia căruia nu i-a dat de capăt. Şi apoi cărţile, cele multe, nenumărate, pe care trebuia să le citească, de fapt nu trebuia, dar ele aşteptau, stăteau la rând, aşezate pe masa din sufragerie aidoma unui turn ce deseori se prăbuşea din cauza nealinierii, scoase din bibliotecă sau noi, în ordinea importanţei, urgenţă maximă, rapid, foarte important, foarte interesant şi aici se oprea pentru că după ultimul criteriu nu mai exista nimic, nici o clasificare ce să-l determine să mai deschidă o carte, de fapt criteriile şi le făcea singur, aşa ca mulţi alţii. Sau poate că nu aşa de mulţi. Dar el mai avea cărţile din somn pe care trebuia să le citească şi nu se prea gândea la asta.

Adormit în final, visa sau nu visa, poate dormea pur şi simplu. De abia dimineaţa, în clipa trezirii, avea în faţă, uneori, o pagină. De fapt nu se ştie exact momentul din noapte în care visează omul şi visul care i se pare că a fost ultimul şi că a durat o veşnicie poate a ţinut doar câteva clipe, doar amintirea lui tinde spre veşnic. Şi toate trăirile, dorinţele şi visele cu ochii deschişi se concentrează, deformat, probabil, în somn, atunci ies la iveală şi lucrul acesta îl susţin destui oameni luminaţi, de ştiinţă zişi, care poate că ştiu foarte bine ce spun, dintr-o experienţă proprie sau a altora, studiată, dar totuşi, irelevantă. Cum spunea cineva odată, că totul e relativ, fiecare se raportează la un altul, uneori poate chiar la el însuşi faţă de un anume moment în timp, o perioadă sau stare, depinde de sistemul de referinţă ales.

În noaptea de după nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun sau cel puţin nu-şi amintea, s-a trezit de câteva ori, de cald ori din cauza senzaţiei de sufocare pe care o simţea de fiecare dată când uita să umple vasul cu apă de pe calorifer şi acesta se evapora datorită căldurii ridicate pe care o emanau elemenţii montaţi în neştire de către cine ştie ce instalator nebun. Adevărul era că zelul montatorului se datora vremurilor de dinainte, când restricţiile sistemului se resimţeau din plin prin locuinţe, caloriferul fiind de-abia călduţ doar în orele în care nu curgea apă caldă, ceea ce acum nu mai era cazul. Apoi, la trezire, transpirat, şi-a dus la bun sfârşit gândul care i-a apărut în prima secundă şi anume de a face un duş, nesuportînd starea aceea de umezeală rece de care era cuprins.

Din nou lucru, serviciul acela banal, de rutină care ajunsese să îi provoace o adâncă nemulţumire, un soi de silă şi ruşine de propria persoană dar la care nu putea renunţa din cauza lipsei de bani, a situaţiei generale în care se scălda, practic, o mare parte a societăţii şi el la fel, unul din motive fiind şi vârsta pe care o atinsese. De fapt nu era bătrân şi nu se simţea astfel, prietenii şi cei care îi erau doar cunoscuţi nici măcar nu îi dădeau vârsta pe care o declara, însă în anumite cazuri ceea ce stătea scris pe certificatul de naştere nu era tocmai în avantajul său. După opt ore fix, toate lucrurile de pe birou care reprezentau obiectul muncii erau deja strînse, aranjate fiecare la locul său, urmînd ca a doua zi să le ia în parte din nou, să le folosească, să le prelucreze şi să le rearanjeze apoi la loc şi asta la fel a treia zi şi a patra şi tot aşa, într-o infinită succesiune de zile de serviciu sau la un moment dat finită. Iar după alte cîteva minute, cît îi lua de fiecare dată ca să ajungă la ieşire, era deja în stradă, grăbindu-se să ajungă acasă, uneori direct, alteori trecînd prin vreo piaţă sau supermarket, ingenioasă invenţie a capitaliştilor, pentru a-şi mai cumpăra ceva de mîncare ori alte mărunţişuri de care avea nevoie.

Ajuns acasă a mâncat la repezeală nişte crenvurşti fierţi în ziua precedentă pe care nu s-a mai obosit să îi încălzească şi o bucată de brânză cam tare, uitată de câteva zile bune în frigider. Uneori avea chiar mâncare gătită, făcută dinainte, pentru că i se întâmpla să şi gătească, chiar îi plăcea lucrul acesta, gurmez fiind, mai degrabă decât gurmand şi când se ocupa cu aşa ceva, îşi alegea întotdeauna, cu cea mai are grijă ingredientele, mirodeniile, avea de-a dreptul un cult pentru ele şi studia îndelung combinaţia ideală. În schimb avea obiceiul de a găti cât pentru o armată întreagă şi atunci avea în frigider nenumărate oale şi vase care îi ajungeau, de multe ori, pentru o săptămână. Făcea asta intenţionat, pentru a fi scutit de a inventa zilnic tot felul de mâncăruri, lucru care îi lua ceva timp şi în modul acesta putea să se ocupe de altceva. De cărţile lui. Cele de citit şi altele, pe care visa că le scrie, pe care le începea mereu şi de asta avea în calculator o grămadă de fişiere, de documente, dar fiecare la început, câte două, trei pagini la fiecare titlu. Scria în paralel, nefiind în stare a-şi concentra atenţia asupra unui singur text pentru că în timp ce scria la ceva, îi veneau în minte tot felul de idei pentru altul şi atunci deschidea alt document, apoi altul şi altul. La început scrisese de mână pe coli de hârtie, dar după câteva foi îşi dădea seama că nu îşi mai înţelegea scrisul, avea un scris oribil de parcă scria cu picioarele, asta se datora faptului că gândea mult prea repede faţă de viteza cu care putea scrie şi atunci lungea cuvintele, le termina în linii, nu în litere şi totul era dus dracului. De fapt niciodată nu a avut un scris, nu neapărat frumos, dar măcar ligibil, la şcoală, la caligrafie a avut veşnic nota 9 în timp ce toţi ceilalţi copii aveau 10, mai puţin de 9 nu era, cum e să ai la caligrafie aşa o notă, el a avut şi atunci au decretat profesorii că scria în halul acela din cauza unei nervozităţi mai ridicate decât normal.

Şi-a deschis computerul în timp ce îşi mesteca ultimele îmbucături aşa încât în momentul în care a terminat şi ultima înghiţitură se şi afla la birou, gata de scris, de parcă fiecare secundă din orele rămase până a doua zi după amiază, atunci când va relua întreg ritualul, conta într-un mod mai mult decât esenţial, dacă există aşa ceva, grad de comparaţie pentru esenţial. Acum problema era care fişier să-l deschidă, cu ce să înceapă, conştient fiind că după câteva fraze scrise într-unul va trece la altul, început mai demult sau unul nou. Cu toate titlurile în faţă s-a hotărât ce anume să scrie şi în secunda imediat următoare mâna lui pe mouse, ca de obicei, a deschis alt document şi aici ar putea fi acuzat de nehotărâre, de o accentuată inconsecvenţă dar el era convins întotdeauna că gestul final îi era dictat de ceva exterior dar căruia îi aparţinea într-un mod inerent şi în faţa căruia nu avea drept de apel, o înţelepciune universală care îl transcedenta şi căruia nu putea decât să i se supună, unii ar numi-o intuiţie.

Povestea care îi stătea începută în faţă era simplă, probabil că i-o indusese o anumită persoană întâlnită întâmplător şi repetat, dar raportat la cantitatea de text scrisă, titlurile posibile erau mai multe ca număr decât cuvintele pentru că asta făcea întotdeauna, avea o groază de titluri din care urma a alege unul deşi era foarte posibil ca cel final să fie altul decât  vreunul din cele reţinute şi stabilit într-un ultim moment. Îi plăcea Voi râdeţi însă se mai oprea din când în când la Cine nu l-a auzit pe Don Quijote şi la Dirijorul norilor şi marşa de obicei pe cele mai puţin sugestive, cheia fiind doar o literă, mai mult decât un cuvânt sau întreg titlul, fiindcă avea o idee fixă de a face apel la inteligenţa celor ce, mai mult sau mai puţin probabil, îl vor citi vreodată. Ca întotdeauna, a revăzut tot sau aproape din ceea ce scrisese şi făcea asta nu doar în cazurile în care trecuse prea mult timp de când nu mai accesase fişierul, ci pentru că voia să fie sigur de continuitatea, de coerenţa textului şi nu se întâmpla niciodată să nu schimbe ceva, chiar dacă doar un cuvânt sau o virgulă ce i se părea nelalocul ei. Nu i-a luat mult să facă lucrul ăsta, cele două pagini şi şase rânduri scrise fiind întreagă creaţia sa, oprită la momentul în care personajul său intra în cofetăria cartierului cu o pungă de plastic în mână.

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 14/03/2012.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :