Jurămîntul – fragment

Unu se aşeză confortabil în scobitura lăsată cu multă vreme înainte de un toc rotund în cea pivniţă.

     – Da’ Doi unde-i? De ce dai tu raportul??

     – Păi…

     – Ai, Pe Shakti! cu cine sunt contemporian!

     – Contempo cum?

     – Trei, dacă ai de gînd să continui tot aşa, să ştii că ironiile completamente lipsite de inteligenţă ale tale mă lasă total rece. Ai pricieput-o p’asta? Ei, ei?

     – Sigur ca da! Păi azi dimineaţă, la ora trei, adică trei şi trei minute, sau patru, că nu scrie exact.

     – Mmm, profesionali…

     – Doamna de la Sala 548. 10011000… Profesoara de matematică. Pe la miezul nopţii, că eram acolo, s-a trezit şi a mers la baie. Fiica ei era tot acolo, ca şi în celelalte nopţi, doar în ultimele trei nu a mai stat dar acum a venit, nu ştiu cum şi de ce. Adică cred că ştiu de ce, doamna s-a simţit foarte rău noaptea dinainte, dar cred că asta ai primit în raportul lui Doi de ieri.

     Pe la ora trei dimineaţa, s-a auzit un sunet mai puternic, toate pacientele dormeau şi atunci fiica doamnei a sărit din patul liber pe care stătea doar pe jumătate, pentru că picioarele îi atîrnau în afară ca şi cum ar fi fost pregătită de ceva anume, şi s-a repezit ca arsă la patul mamei ei. Doamna nu mai respira. Apoi, imediat, a avut o sforţare de a respira, ca un horcăit. A început fata a striga, Mama m-auzi? Doamna încă o sforţare de a respira, ca un horcăit, după care nimic. Mamaa!!!! A fugit fata spre coridor, a luat-o la stînga la Casa unde dormeau asistentele, a bătut, a încercat să intre, uşa închisă. A început să bată cu pumnii în uşă strigînd, Mama nu respiră, deschideţi, mama nu respiră!!! Eh, alea dormeau, ce-ai fi crezut? După aproape un minut de bătut cu pumnii şi picioarele în uşă, una din asistente a deschis chioară de somn, fata îi urla, Mama nu respiră, veniţi! şi glonţ s-a întors în salon, lîngă mama ei. 10011000, Doamna nu respira. Atunci fata a început a striga, Mama! Mama! Mama m-auzi?, te rog, Mama! m-auzi, te rog respiră, Mama! te rog respiră, şi a început să o apese pe piept, dar cam uşor, prea uşor. Între timp, una din asistentele de alături intrase căscînd în salon, celelalte paciente s-au trezit, toate, în fund, fiecare în patul ei, privea…. Fata continua să strige la mama ei, Mama m-auzi?, Mama!!, Mama!!, te rog, Mama respiră!!, te roog! Mama!!, Mama m-auzi?!! şi atunci 10011000, Doamna a avut încă o sforţare de a respira, ca un suspin, ca o eliberare, iar fata a mai auzit doar un prelung, Daaa, ca un oftat, ca un angajament, ca o acceptare, iar fata atît mai spuse, Mama!!, Mama!!, Oh Nuu, Mama!!! Maaaamaaa!!!!! Cred că fata, la acel ”Daaa”, a crezut pentru o clipă că mă-sa… doamna i-ar fi răspuns, însă şi-a dat seama imediat ca „Daa-ul” ăla însemna cu totul altceva, de unde şi ultimele ei cuvinte.

     Făcînd rotocoale egale de fum, Unu privea atît tavanul cît şi cercurile albastre care se îndreptau în sus.

     – Mă plictiseşti. Treci, rogu-te, la subiect.

     – Da Şefu’, asistenta îşi pierduse cu totul cumpătul, scăpase pe jos acul cu care voia a îi face o perfuzie, fata o întreabă, Dar de ce îi faceţi perfuzie, MAMA NU RESPIRĂ!!!!!  Asta îi zice, Dar aşa e procedura, ştiţi, trebuie să îi fac perfuzia asta, ca să…, dar în momentul următor se întoarse şi îi spuse în şoaptă surorii de lîngă ea, du-te, cheamă medicii, asta pleacă, după încă două minute vine medicul de gardă, se uită şi trimite după echipa de reanimare. Acum ştiţi, Şefu’, ăştia sunt la ultimul etaj şi pînă ce au ajuns au  mai trecut vreo…, scuze, 15 minute… Ajunge Reanimarea, o scoate afară pe fată care era ca o statuie, nici nu mişca, nici un sunet nu mai scotea, de întrebări, nici nu mai putea fi vorba. Era parcă în transă. Ei, încep ăia a derula cablul să îl pună la curent şi să-i facă resuscitarea, da’ de unde că curent nu era în priza aia, nici becul de deasupra patului nu lumina… Au conectat scula la o altă priză şi au început resuscitarea. Acum, Şefu’ eu nu sunt specialist, da’ după mai mult de douăzeci de minute după ce omul nu mai respiră…, cam greu să mai faci ceva… Fata era în uşă, oricum nu o mai putea nimeni urni de acolo, privea. După vreo încă zece minute, Şefu’, eu cred că au fost doar de ochii lumii minutele alea, adică de ochii fetei, ăia au oprit totul, şi-au strîns catrafusele şi au dat a ieşi pe uşă. Doctorul a avut o singură întrebare, Cîţi ani are? Fata zice, Şaptezeci, Doctorul, Aşa mult? Şi cu asta gata. Doamna arăta mult, mult mai tînără…

     Cu o plictiseala vădită şi o indiferenţă pe măsură, Unu aruncă întrebarea, ca şi cum ar fi fost una retorică, ceea ce nu era deloc departe de adevăr.

     – Da’ ce faci? Literatură?

     Trei rămase pentru o clipă tîmp, însă cunoscîndu-şi şeful, în măsura în care relaţia lor se limita la înlocuirea lui Doi cînd acesta lipsea, îşi reveni relativ rapid şi declară cu mare viteză,

     – Nu Şefu’, citesc raportul. Aşa cum e prevăzut, fără să omit nimic, fără să…

     Unu ţinti fumul liniar în rotocoalele străvezii ce pluteau în aer, extrem de atent ca fluxul să intre exact în mijloc, nici un micron mai la stînga ori mai la dreapta şi după ce se convinse că geometria era perfectă, zise.

     – Mmm, aaşaaa…, hai, dă-i drumul.

     – S-au îndreptat spre uşă pentru a ieşi, dar fata, aşa în transă cum era, a început a întreba, Dar ce??, ceee?? la care şeful cu resuscitarea nici măcar nu a catadicsit a-i da un răspuns, doar a înclinat capul, în semn că nu. La care fata întreabă, Dar ce s-a întîmplat??!!, CE S-A ÎNTÎMPLAT??!!! aşa, ca şi cum totul ar fi trebuit a fi normal, bine, şi dintr-o dată s-a dus dracu’ totul, iar ăsta, inteligent nevoie mare, îi zice, Vorbim mai tîrziu. Scuze Şefu’, ştiu că nu trebuie să mă implic în nimic, să nu mă afecteze nimic, niciodată, însă aici aşa scrie, io doar…

     Privirea lui Unu îl străpunse pînă în stomac şi retrăi aceeaşi senzaţie total inconfortabilă, dar asta era puţin spus, chiar dureroasă, care îl făcu să îşi adune puterile şi să vorbească.

     – Da, continui, continui. Asistenta aia care s-a pierdut cu firea, ştiţi, că v-am zis, cînd o vede pe fată cum nu are nici o reacţie, nu scapă nici măcar o lacrimă, se apropie de ea, o prinde de umeri şi zice, Dar plîngi, trebuie să plîngi, scoate afară tot!, Ştii, şi eu am pierdut…, la care fata se desprinde de ea ca de semnul ciumei, o îndepărtează cu fermitate şi o priveşte drept în ochi, în acelaşi timp absent dar cu atîta ură!…, cu atîta neiertare!, scuze Şefu’, da’ aşa scrie aici, o privire ca aia n-am mai văzut în viaţa mea, io în locul ăleia m-aş fi căc…

     Vădit iritat, Unu începu a se foi şi ridică tonul.

     – Trei!

     – Păi la ora aia, Şefu’, nu mai era nimeni, toţi dormeau, aşa că a au lăsat-o pe doamna în Sală, în patul ei, pînă la ora şase dimineaţa. În tot timpul ăsta, adică în aproximativ patru ore, fata nu a schiţat nici un gest, nu a scăpat o lacrimă, nici măcar o lacrimă, stătea nemişcată pe un scaun lîngă patul mamei şi, din cînd în cînd, o mîngîia pe faţă, pe frunte, îi săruta mîinile, ca şi cum…

     Unu se enervase deja, venele de pe frunte se umflau văzând cu ochii…

     – Treei!!!

     – Da Şefu’, după cam juma’ de oră de la plecarea medicului apare sora doamnei, adică mătuşa fetei, care cum o vede pe doamna, după mai multe priviri, cînd spre doamna, cînd către fată, care nu scotea nici o vorbă, îşi dă seama de situaţie şi începe disperată a striga, a plânge, Oh Doamne, Mama, Nuuuu, Mai bine muream eu, Oh nu!!! şi tot aşa. Atunci sare fata, o ia în braţe şi începe a o linişti, a o calma. Repet, asta, fata de un calm incredibil, anormal, Şefu’. Adică îi moare mama, nu schiţează nici un gest, ba mai mult, sare să o liniştească pe mătuşă-sa… Ceva nu era în regulă cu ea, Şefu’, pe cuvînt, era dusă. Hîc, Scuze Şefu’… După o vreme, mătuşa se mai calmează, cît de cît, şi îi sugerează fetei să îi scoată verigheta mamei de pe deget, asta nu vrea, pînă la urmă o convinge, Ar fi vrut să o ai tu, şi ia fata verigheta şi şi-o pune pe arătător, pentru că pe inelar era prea mare. Apoi îşi dă seama, mătuşa, nu fata, asta era tot în transă, că doamna avea braţele de-a lungul corpului, sare şi i le încrucişează pe piept. Zice, Doamne Sfinte dar nu are nici o lumînare??? Cum e posib…

     Atingînd limita medie a exasperării, Unu ţipă ascuţit şi prelung,

     – Treeeei!!!!!

     – Da, iertare Şefu’, pe urmă, la ora şase dimineaţa, o scot brancadierii pe doamna ca să o ducă la morgă, fata pup pe coridor, se uita ca la o nălucă…, corpul mamei întins pe patul mobil, nici un cuvînt, nici o lacrimă, nimic…, ca o nălucă, cred că nici nu înţelegea încă nimic, săraca, din toată tărăşenia.

     Au dus-o pe doamna la morgă dar acolo, ştiţi şefu’, locuri nu mai sînt, nici nu pot să pricep pentru ce au mai dus-o pînă acolo pentru că s-au întors iar pe urmă au depus-o în Sala Cafelei, acolo unde asistentele fac cafeaua pentru medici şi, din ce rămîne, pentru ele, că acolo încă era liber. Poate că aşa a fost să fie, cred că doamnei tare îi plăcea cafeaua de a nimerit tocmai acolo, încă se simţea aroma de cu seară, doar că ea, doamna, nu mai putea să o simtă…

     – TREEI!!! TREI! TREI! TREI! Da’ ce-ai dom-le, nu te-am auzit niciodată dînd un raport mai neprofesionist ca ăsta! Te-ai prostit de tot? De unde sentimentalismele astea? Un mort e un mort! Ca oricare altul! Punct. Iii!!!

     Trei, mîrîind în barbă:

     – Da, un mort ca oricare altul… Numai’ să nu v-audă, Şefu’…

     Ah, am uitat, După vreo juma’ de oră, în care fata era tot acolo, în aceeaşi poziţie, se întoarce unul din brancadierii care au dus-o pe doamna, vine la fată, şi cu mîinile încă îmbrăcate în cauciuc, îi întinde o pereche de cercei rotunzi din aur şi zice, Vedeţi, dacă nu eram aşa corect…, fata luase doar verigheta de pe inelarul mamei, şi asta doar pentru că mătuşa ei îi spusese asta, iar cerceii îi lăsase intenţionat. A luat fata cerceii cu o privire fixă şi cred că nu înţelegea de ce nu puteau rămîne în urechile mamei, spre a fi înmormîntată cu…

     Vocea lui Unu tună,

     – Dacă mai scoţi o vorbă aiurea, te acuz de TRĂDARE!!! Ce înseamnă asta???!!! şi ieşi vorbind de unul singur, doar fumul… nici măcar rotocoale, doar pfff, direct înainte…

     Trei se făcu mic, îşi lipi buzele, ştia exact ce însemna acuzarea de trădare cu tot cu pedeapsa aferentă şi nu avea nici un chef de a fi fiert de viu în oalele cu ciorbă ori piftie ale spitalului. Abia după mai mult de un minut îşi dădu seama cum a muşcat-o, pentru că nu mai era cazul… Oale cu mîncare fierbînd nu mai existau… Rînji  cu tot sarcasmul de care mai era în stare şi şuieră printre cei doi dinţi din faţă:

– Pff, ce fraier! Da’ l-am enervat!

… da’ chiar aşa, cine o fi făcut raportul ăsta de tot căcatul? Şi mi l-au băgat mie pe gît… Ayy……

Nu au avut nici macar o luminare…. Pai trebuia sa vina cu ea de acasa!!!!!! Asa trebuie sa faca toti!!

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 19/04/2011.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :