Zodia ciumei – fragment – 26 martie

Dar cred că vrei să afli ce s-a petrecut. Era în mijlocul lunii martie, nu mult după sosirea mea acasă de la Storojineţ. De la Prefectură venise ordin la Primărie să se pregătească oamenii de evacuare căci ruşii erau pe aproape şi în cîteva zile frontul ajungea din nou în Bucovina. Mama săraca, singură, era speriată. Tata, la plecare, i-a zis că dacă vin iar ruşii să ia copiii şi să plece, pentru că am văzut o dată ce înseamnă să fii sub stăpînire rusească. Cu toate astea speram că nu vom merge departe şi că ne vom întoarce repede, ne gîndeam că poate nu vor ocupa Bucovina. Am primit de la Primărie un ordin de evacuare pentru întreaga familie şi atunci ne-am pregătit de plecare. Aveam o şură în spatele casei, unde ne-am gîndit că puteam ascunde tot felul de lucruri ca la întoarcere să le găsim, căci toţi erau siguri că vom cîştiga războiul şi ne vom întoarce. Atunci s-a apucat mama de copt pîine, de fript carne, ne-a pregătit haine şi ce mai gîndea ea că ne va fi de trebuinţă să avem de drum, mirosul acela de pîine fierbinte făcută de mama a fost atunci ultima oară cînd l-am simţit eu aşa cum îl cunoşteam şi hainele călcate ca de sărbătoare…

– Dar atunci nu ştiam asta.

Zăpada încă nu se topise. Mă gîndeam cu ce încălţări era mai bine să plec la drum, neştiind prea bine cît de lung sau dimpotrivă o fi el, drumul. În vacanţa de Crăciun, fiindcă prea mult umblam pe dealuri la săniuş, tata mi-a ascuns bocancii, să mai stau şi pe-acasă. Eu, cum tînjeam după derdeluş, pe ascuns l-am rugat pe uncheşul Diodu să-mi facă o pereche de opinci pentru săniuş, să nu mai zică tata că stric bocancii. Uncheşul, foarte priceput în făcutul opincilor, tocmai avea acasă o piele tăbăcită de la un porc bătrîn şi mi-a făcut o pereche de opinci frumoase, opinci slovăceşti, pingelite şi cu cataramă, numai bune de mers la sanie. Aşa că în pregătirile mele pentru drum, mi-am pus în raniţa meşteşugită de mama dintr-un sac şi pe care trebuia să o duc eu, bocancii, iar în picioare mi-am pus opincuţele slovăceşti, care erau mai uşurele. Mama ne-a pregătit la tustrei copiii cîte o desagă de pus pe spate şi fiecare aveam cîte două rînduri de cămăşi de schimb, două ştergare, o pîine de secară, o găină friptă şi alte cîteva lucruri mărunte.

– Două cămăşi şi două ştergare, o pîine, o găină şi tălpile noastre ce urmau a străbate un pămînt pe de-a-ntregul, copilăria noastră bîntuind prin golul sufletelor ce începea să se-arate… Toţi fraţii am primit la fel căci mama a făcut de fapt trei bagaje identice, gîndindu-se la eventualitatea de a fi despărţiţi într-un oarecare moment şi bine a făcut. Fireşte că fiecare dintre noi a mai luat tot soiul de lucruri, ale lui, dragi şi pe care nu le putea părăsi acolo, dar poate tocmai în clipe de genul ăsta nimănui nu îi vine să lase nimic, fiecare ar vrea să ia tot, ca şi cum totul acela ar reprezenta întreaga viaţă, trecută şi viitoare, prezent nu mai e, atotcuprinzătoare existenţă fără de care ar fi nimeni şi nimic oriunde ar pleca, sau n-ar lua nici măcar un fir de praf, unii pleacă fără nimic, se duc chiar fără ei. Nu ştiu dacă dintr-un automatism sau o oarecare convingere şi dorinţă de a-i mai scrie prietenului meu imaginat într-o anume clipă, am înghesuit şi caietul ăsta în care urma să-i povestesc eu lui tot ceea ce urma să trăiesc, deşi dacă mă gîndesc bine, paisprezece ani aveam deja, ştiam că de fapt nu exista nici un prieten, în nici o ţară anume, căruia să-i tot scriu eu şi el să nu îmi răspundă. Dar am continuat, mi-am împins imaginaţia mai departe în direcţia iniţială căci imaginaţia, nu-i aşa, nu are nici un capăt, nici un loc unde să se poată opri şi tocmai ăsta e avantajul şi libertatea celor care au norocul să o aibă din plin. Sau poate, uneori, nu.

Pe urmă a venit 25 martie, sărbătoarea de Bunavestire, tot satul era adunat la biserică şi preotul ne-a sfătuit pe toţi să plecăm cît mai repede. Noi hotărîserăm deja să plecăm în ziua următoare, în 26 martie. Am îngenuncheat apoi şi am rostit Tatăl nostru. Cu binecuvîntarea preotului pentru drumul necunoscut ce ne aştepta, pentru capătul lui ce nu ştiam unde şi cînd va fi, ne-am despărţit unii de alţii, în lacrimi şi îmbrăţişări, cu urări de bine şi speranţă de revedere. Şi de întoarcere.

– De întoarcere…

Toate familiile au primit ordin de evacuare. Fiecare pleca cu ce putea, unii au mers la gara din Storojineţ să ia trenul, alţii cu căruţele, alţii pe jos. Pe jos, înţelegi tu, că dacă nu au avut nici destui bani pentru tren fiindcă erau poate prea mulţi şi nici căruţă sau cai, n-au avut ce face, voind cu tot dinadinsul să plece, decît să-şi pună boccelele în spinare şi să pornească pe cele picioare la drum.

– Să pleci pe jos, mergînd de-a lungul unui drum pe care poate l-ai străbate în alte condiţii, cu alte gînduri şi în alte timpuri, cu întreagă viaţa în spate, bagaj greu, să fugi. De ruşi. De fapt nu contează de cine fugeam, cinic era gestul obligat şi motivaţia în sine. Alegerea de a pleca lăsînd în urmă o casă, un pămînt şi o livadă, un rîu, munca de o viaţă, rădăcini.

– O istorie nescrisă, imposibil a fi înşirată pe nişte banale bucăţi de hîrtie fiindcă viaţa nu se scrie şi nici nu se desenează aidoma, nu se poate învăţa citind, ci se trăieşte sau se ratează, nu?

– E bine că ai venit tu, Ioane.

Unii au rămas pe loc, fie că aveau prea mulţi copii mici aşa cum era mătuşa Dorica, sora mamei, care avea şapte copii din care cel mai mic de un an, fie că nu se îndurau să-şi lase casa şi agoniseala, fie că erau prea bătrîni pentru bejenie.

– Multe familii s-au despărţit. Tinerii au plecat, cei bătrîni au rămas lîngă casă în aşteptarea primilor, în aşteptarea timpurilor de altădată, fireşti, în aşteptare. A vieţii lor care, nu înţelegeau din ce motiv, nu mai era a lor, nu o cunoşteau şi nu le mai aparţinea, urmau a fi străini printre alţii, care îi vor vedea străini la rîndul lor şi mai mult decît atît. Prea bătrîn ca să pleci, obligat să rămîi. La tine acasă. Obligat…

În 26 martie zăpada încă acoperea totul. Stratul depăşea cu mult o palmă, pe cîmp era încă peste genunchi, o întindere albă, neasemuit de strălucitoare, ce în fiecare clipă dădea mici şi nenumărate raze din toate culorile curcubeului, iar la capătul mării aceleia atît de curate, brazii mei stăteau tot acolo, albi şi imenşi, începînd pădurea. Înainte de plecare, nu cred că ai plecat tu niciunde aşa, am coborît pe toloacă şi ochii mei erau plini de lacrimi, să nu mă vadă nimeni că plîng şi nu ştiam prea bine de ce plîngeam dar nu mă puteam opri, ştiam doar că plec şi asta pentru multă vreme, poate pentru totdeauna, ştii tu ce înseamnă totdeauna, adică pentru niciodată, aşa am simţit eu şi am salutat omul de zăpadă, omul cu nas de morcov, mîini de mătură şi ochi din cărbune. Să nu mai spui la nimeni lucrul ăsta, că eu am plîns, poate vor rîde de mine, ei nu ştiu cum e asta, să pleci, să pleci de tot şi să nu vrei. Şi apoi am luat-o la fugă spre începutul pădurii dar de fapt am înotat prin zăpada aia fără sfîrşit şi parcă nu mai ajungeam, nici nu ştiu cît timp a trecut pînă am ieşit din ea de am dat de pădure şi atunci am mîngîiat eu coaja brazilor, tufişurile aplecate de zăpadă şi mi-am luat rămas bun de la Davidenii mei.

 -De la poalele crengilor sub care urmau a răsări hribii pe care nu aveam să-i mai culeg, de la vîrfurile brazilor înfipte-n nori.

 Dar cred că poţi să spui fiindcă nu-mi pasă, eu doar am salutat nişte prieteni dragi şi totdeauna cînd îţi iei rămas bun cred că poţi plînge, oricum poate n-ar înţelege.

  Apoi am dezlegat vacile, am pus grămezi de fîn în grajd, ciubere cu apă şi grăunţe pentru păsările rămase peste tot. Pe urmă ne-am apucat împreună cu mama să desfacem podeaua din şură şi am îngropat acolo, aşa ca să nu găsească nimeni, tot felul de lucruri, pahare, blide, grămadă de obiecte şi pompa de bere de la crîşmă.

 Şi am plecat.

 – Am plecat.

 – Lăsînd toate acele lucruri, agoniseli, îngropate sub podeaua şurii.

 – Păi eram convinşi că ne vom întoarce, tu ce ai fi crezut? Mai stătusem noi un an sub ocupaţie rusească, dar şi acel timp a avut un sfîrşit iar la un moment dat totul a revenit la normal, de ce nu s-ar fi putut întîmpla şi atunci la fel? Asta era întreagă speranţa noastră.

  Împreună cu cîţiva vecini şi neamuri, cu lucrurile încărcate în căruţe, am format primul grup mai mare care a părăsit satul şi în fruntea convoiului era chiar primarul nostru, Novotni. Ştii, am citit eu în Scriptură despre un om, Moise îl chema şi era evreu, care mare conducător al poporului său, l-a condus pe acesta către ţara lui. Un loc numai de el ştiut, un loc unde oamenii lui puteau trăi în linişte şi liberi, un loc în care nimeni nu mai putea să vină şi să-i gonească. Un loc al lor, numai al lor. Dar vezi tu că noi îl aveam, locul acela, ţara noastră şi atunci tocmai îl părăseam, noi nu ne căutam o ţară, noi ne-o lăsam în urmă. Cred că aşa au plecat şi oamenii ăia, cu raniţele în spinare, cu căruţe şi cai, la un drum la fel de neştiut şi de lung ca al nostru.

 Plîngeam mergînd după căruţele încărcate, cei care au rămas şi ne-au condus pînă la locul de plecare plîngeau şi ei.

 – S-a rupt ceva atunci, plecau copii şi rămîneau părinţi sau bunici, plecau cei ce puteau pleca, fără prea multe obligaţii dar cu şanse de a reuşi, rămîneau ceilalţi, cu alţi copii, prea mici, prea mulţi, sau blocaţi de o obstinaţie şi un spirit de conservare mai puternice decît acela de aventură sau de libertate. Ceea ce s-a rupt atunci am fost noi. Noi şi sufletul nostru.

 Au venit să-şi ia rămas bun şi neamurile noastre din Cireş, satul de baştină al mamei că ştii bine. Ziceau că rămîn, că acela era locul lor, grădina din spatele casei plină de meri şi coacăze ce urmau a fi culese în vară, ştii ce vin bun scot din ele? şi dulceaţa din florile alea de trandafir, hribii de sub poala brazilor cînd se scutură ploaia din august. Apoi cireşii… Aşa ziceau. Dar parcă cireşe de lacrimi vedeam eu pe obrajii lor.

– Atîrnate la ureche.

– Ioane, Ioane…, grijă că nu ai voie a fi subiectiv!

– Doar trist?

– Nu mai mult ca mine.

 Într-o căruţă aveam lucruri cîte două, trei familii. Nu toţi aveau cai pentru că mare parte din ei a fost adunată pentru front, aşa cum au fost luaţi şi caii noştri frumoşi, că se tot mîndrea tata cu ei şi toţi îi lăudau. Noi ne-am pus lucrurile în căruţa unui văr de-al tatei, Todiriţă Tonenchi şi în căruţa unui vecin, Tatulici, care s-a oferit să ne ducă cîte ceva. Aşa că mama, sora mea Veronica şi cu mine mergeam pe lîngă căruţa uncheşului Todiriţă, iar sora mea Saveta împreună cu familia Tatulici.

  În urma noastră erau alte grupuri de refugiaţi din satul nostru sau din sate vecine, aşa că am format un convoi de căruţe şi oameni. Pe vreme ce mergeam, alţi oameni, din alte sate, se lipeau de convoi, că nu mai ştiam unde e capul şi unde e coada.

 – Treceam prin sate aproape pustii, uşi bine zăvorîte, obloanele trase, rar din cîte un coş un fir de fum, doar cîţiva cai şi vreo tot atîtea vite umblau ici colo liber pe cîmpuri, semn că odată, acolo, existaseră oameni. Şi vîntul. Vîntul ce mătura nestingherit zăpada urcînd-o pe pereţi, pe ferestre şi porţi, ca un lacăt definitiv şi nimeni să vină să o cureţe, să o adune, nici un pumn de copil care, cu bucurie liberă, să o transforme în oameni. Cu nas de morcov, mîini din mătură şi ochi de cărbune.

 Văd atît de limpede şirul acela de căruţe şi oameni, apoi altul din altă direcţie unindu-se cu al nostru şi altul şi altul, aidoma unui fluviu ce îşi datorează măreţia apelor care se revarsă în el şi îl măresc, îl fac mai puternic. Doar că acea contopire nu avea nimic măreţ, nimic grandios, poate doar lacrimile acelea aduceau cu un fluviu, o durere comună, a tuturor. Şi teama de ceea ce urma să fie. Era ca o curgere a spiritelor, succesiune de suflete, imaginea aceea îmi apare acum aidoma unei viziuni a trecerii către moarte, în care şiruri sfîrşite doar în infinit aşteaptă răbdătoare şi plecate intrarea printr-o anume poartă, fără a şti ce pot afla dincolo de ea, lasciate ogni speranza, voi che’ntrate.

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 24/03/2011.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :