« Scrisoarea unui obosit »

Primeam azi, asa cum circula tone de mailuri cu tot felul de pps-uri, bs-uri, jpg-uri ori deja „anticul” word, prezentari cu pisici, bebelusi ori imagini cu fel de fel de sfinti care ne salveaza instant, aah, cu conditia sa dam mai departe mesajul la cel putin… n+1 prieteni, dar nu mai tirziu de 15 minute de la primire pentru ca altminteri vom avea 999 de ani de ghinioane, Doamne fereste, cine ar vrea asa ceva, etc etc etc, un text.
Care se cheama „Scrisoare pentru tara mea”. Habar nu am cine l-a scris, insa nu am gasit nici macar o virgula la care sa nu pot subscrie. Din pacate… Semnatura zice Ion Ionescu. Adica un fel de John Doe mioritico-carpato-danubian.
Nu vreau a comenta textul, doar faptul de a il reproduce, asa cum l-am primit, pe site-ul personal, este suficient.
Pentru ca, asa cum se poate observa, nu public chiar orice aici.
Enjoy it!
Si ginditi-va… Bine. Dar bine…

PS: mi-ar tare face bucurie sa il cunosc intr-o oarescare zi pe domnul „Ion Ionescu”.
PPS: Imi permit sa redau un desen semnat Zoe EISELE SZǕCS si care se cheama « Restul e tacere ».
Nu, nu are obligatorie legatura cu printul danez…

Zoe EISELE SZUCS - Restul e tacere

Zoe EISELE SZUCS - Restul e tacere

 

 „Scrisoare către ţara mea

Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele, în fiecare oră, în fiecare dimineaţă când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun « omul simplu, de pe strada », om simplu căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, precum cel folosit de adulţii inculţi pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă.
Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, bani pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz.
Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plătirea taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.
Editura la care s-a angajat prietena mea, editură renumită, foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică pe lângă care grafittiurile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să îi promovezi cărţile doar printre cei, sau mai bine zis cele cu care încă nu s-a culcat.
Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el.
Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori, unul pentru făcut sex şi un artdirector care ilustrează un articol despre cartea « Golful francezului » cu o fotografie cu o lagună şi una cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol 18 şi zâmbeşte timp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice în photoshop ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia, cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia.
A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alţi 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi.
Am obosit să sper ca acela care se numeşte şef de guvern, ori preşedinte de ţară , sau măcelar sau avocat ori cântăreţ, chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă orâcit de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă din când în când o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească cu glas de domnu Trandafir acrit pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot evacua din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil.
Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii, se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul « ce eşti copil » sau « mă laşi?! » sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neispraviţii, hoţii de care depind într-un fel sau altul în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program, în care se amestecă de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lalâi despre salarii enorme, furt la factură, politişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali, cu breaking news-uri în faţa cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumaci, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele, de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, de vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii, creţuleştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit « succesuri ». Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii tinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali, filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Parascheva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei, şi comentariile profesioniştilor care încep cu: « Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani? ». Mă obosesc profesioniştii televiziunilor chiar şi fără comentarii. Fiindca
sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete, şi în clipa imediat următoare descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut, altfel, s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anticriză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria , şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are. Am obosit să aud de miticădelaligă, naşusandu, memestoica, galactici, jucătorititraţi, distracţiepecinste.
Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat, pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu. Şi cei care o combat. Şi cei care o apără.
Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să îmi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanarii fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice, de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.
Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.
Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit la un moment dat să cer oamenilor, obosiţi ca şi mine, să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarde şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, fetze tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat.. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate.
De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar că acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea.”

Ion Ionescu

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 14/04/2009.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :