Zodia Ciumei – miniromanul in lucru

Daca nu mai intru sa actualizez ori sa adaug articole, asta nu inseamna ca imi neglijez blogul si pe cei care ar putea, prin nu stiu ce intimplare, sa intre aici. Se face ca lucrez la un text redactat mai demult si pe care intentionez a il publica. Se cheama, el, textul, asa cum am notat in titlu, Zodia Ciumei. Acum, cei care sint familiarizati cu Camus, ar putea avea oaresce comentarii… Nu e cazul, eu ma refer la Ciuma rosie. Nu neaparat comunismul din Romania, acel timp care ne-a ocupat atit de mult din viata, ci ma refer la ocupatia sovietica din Bucovina de Nord. Din 1940 si pina in acel 1941 in care Antonescu elibera tinuturile ocupate ale Bucovinei de Nord. Iar pe urma drumul, fuga acelor bucovineni din tara lor catre o alta care tot a lor era, de spaima, de groaza rusilor… Aceia pe care ii cunosteau deja… Asta e ciuma cea rosie… Iar intreg rastimpul petrecut, cit o intreaga zodie… Zodia Ciumei, cea care ne-a atins pe toti si de care nu am putut nicicum scapa.

AL TREISPREZECELEA SEMN

Povestirile le-am auzit de nenumărate ori, la început ascultam pur şi simplu, aveam să înţeleg mai tîrziu dar îmi plăcea să ascult de zeci de ori poate aceeaşi poveste, aceeaşi întîmplare, deşi o cunoşteam pe de rost, ştiam ce urma să vină, uneori interveneau elemente noi pe care el şi le amintise ulterior sau poate doar le omisese înainte, am crescut avînd în minte o idee extrem de limpede, aceea că tatăl meu fugise de ruşi, de comunişti. M-am învîrtit şi eu printre ei, de fapt nu neapărat printre ei dar în plin comunism, m-am născut chiar într-un an fatidic, fatal de-a dreptul pentru România, în 1965 şi întreaga mea copilărie şi adolescenţă au fost marcate de aceste două adevăruri contradictorii, trăiam în comunism şi printre comunişti, aceia de care tatăl meu se refugiase odată, fugise, aceia care l-au urmărit şi aici în România, ca şi cum el nu s-ar fi născut în România şi nu doar pe el, de fapt ei ne urmăreau pe noi toţi şi nu puteam scăpa. Realitatea este limpede, evidentă, pe cine mai interesează astăzi de ruşi sau de ocupaţie, de cedarea unor părţi de ţară şi nu voi spune că este trist sau cinic pentru că ar fi patetic, voi declara doar că aceste lucruri mai există azi pentru el, pentru mama mea, pentru sora lui, pentru ai noştri, pentru vecinii cunoscuţi şi necunoscuţi, cei de dincolo de dealuri şi ceilalţi de mai departe, de fapt toţi fugarii, ce acuzator sună, nenumăraţi, care poate au murit sau poate că nu, pentru mine.

       Ne-a povestit, ne-a retrăit prin cuvinte, tatăl meu, Ionică din familia Tonenchi, tovarăşul (?!) inginer cum i-au spus mii de oameni din oraşul în care s-a stabilit în cele din urmă, Toni, cum îi zic eu şi alţii, aproape toată lumea acum, dar el este şi va rămîne Ionică din Davideni, aşa cum îl strigau din totdeauna şi mai apoi mama, tata şi surorile lui, bunicul, unchii, toate neamurile de acolo din Bucovina, din Davideni, satul în care s-a născut şi de unde a plecat, a fugit, asta a durut, locul pe care am ajuns eu să-l văd pentru prima dată în 1972, trecuţi fiind după 1944, douăzeci şi opt de ani peste sat şi peste el, locul în care dintr-o suflare eu, desculţă alergînd, eram la apă la scăldat, la joacă, ce altă treabă aveam noi copiii decît să iscăm adevărate ploi de vară trecătoare din apa Sireţelului, ţopăind fericiţi şi nebunatici, bălăciţi precum vrăbiile în nisip în strălucirea aceea care parcă nu ne aştepta decît pe noi şi vitele sătenilor, vite care de fapt nu se bălăceau ci doar ne făceau nouă în ciudă, subtil şi înţelept bătrîneşte sugerîndu-ne că nu puteam fi stăpînii lumii, şase ani aveam, dar eram.

       El ne-a vorbit, povestitor trăit prin cele trecute, ne-a amintit seri de-a rîndul, ore după ore, uneori doar mie şi mamei mele, alteori şi surorilor lui, prietenilor şi la un moment dat mama mea a început să scrie, să noteze, nu ştiu de ce poate nici ea nu ştie foarte clar, de aducere aminte să nu se uite, cine, el oricum nu va uita, nici surorile nici neamurile, nici vecinii cunoscuţi şi necunoscuţi, nici cei de dincolo de dealuri sau ceilalţi de mai departe, toţi fugarii, ei nu au cum uita, aşa ceva nu se uită, nici măcar nu se iartă sau mai ales, poate pentru mine dar nici eu nu pot uita pentru că am crescut, am copilărit cu amintirea lor care e deja a mea, sau să iert, dar nici asta nu am cum. Mi-am transferat şi mi-am asumat, voit sau nu, cine ştie, acea altra vita, acea karma permanent însoţitoare de care nu se scapă, nu se fuge şi care mai ales, nu se renegă.

       Scriind tot mama mea, el povestind, amintind ce a trăit, ceea ce s-a întîmplat, lui şi lor, m-am trezit în faţa mea cu un text, o scriere, în care nu cronologia, nu scriitorul ci istoria, vremea şi cei ce au trăit-o au importanţă şi contează, mama mea a intuit, a ştiut în întreg acest răstimp alături de el, … în 48 de ani de căsnicie, soţul meu mi-a povestit de atîtea ori despre satul lui drag, despre evenimentele care i-au marcat întreaga viaţă, încît am putut urmări pas cu pas o parte din copilăria sa zbuciumată, m-am contopit cu acel băiat maturizat înainte de vreme şi parcă mă vedeam pe mine trecînd prin acele clipe, foi de hîrtie, caiete, cuvinte care m-au împins fără să ştie sau poate că da, să le transcriu, să le traduc, să le înţeleg pe de-a întregul de astă dată. Povestea lui şi a lor, a celor mulţi, număraţi sau nenumăraţi, împrăştiaţi în toate zonele ţării, ale unei ţări rotunde şi fără colţuri. Vremurile lor trăite în acel an de ocupaţie sovietică, în care cei ce făcuseră Marele Război alături de armata austriacă în Rusia, mama Rusia nu-i aşa? ziceau că ruşii sînt oameni blajini, cu frica lui Dumnezeu şi nu au înţeles decît într-un tîrziu tîrziu că hidra bolşevică poate fi atît de bestială, aşa spune tatăl meu. Pentru că poporul rus nu înseamnă asta, înseamnă mai mult, de fapt cu totul altceva şi am avut ocazia să trec prin muzica lui, prin poezia lui, să-i aflu trecerea prin istorie ca să înţeleg că şi el, poporul acesta, a fost la fel de răstignit ca şi atîtea altele. Drumul pas cu pas al bucovinenilor dinspre un loc al lor către altul ce nu va fi fost niciodată al lor, dar în care cei mai mulţi au rămas şi din care au plecat doar pe calea cu singur sens ce o vom porni cu toţii, într-o zi.

       M-am apropiat de textul scris de mama după povestirile tatălui meu cu un soi de sfială, cu un sentiment de adîncă plecăciune şi în acelaşi timp de teamă. Teamă că nu voi reuşi a fi la înălţimea vieţii lui prin ceea ce urma eu să scriu, dar şi mîndrie pentru că el este tatăl meu şi a trecut în felul în care a făcut-o prin acele clipe şi toate acelea care au urmat, tuşa timpului făcînd din el un om cu totul extraordinar de la care am avut ce învăţa şi sper că am reuşit să o fac. Recunosc, şi nu îmi este cîtuşi de puţin jenă de asta, că în timp ce citeam iar mai apoi rescriind totul, nu o dată, uşoare pînze curgătoare mi se interpuneau între privire şi monitorul computerului, dîndu-mi parcă intenţionat timp să-mi imaginez că eu sînt Ionică şi mie mi s-au întîmplat toate lucrurile acelea, dar nu voi putea niciodată să fiu. Poate doar şiragul acela de sînge ce mi-a fost trecut din inima lui în vene, a fost destul de pregnant pentru a-mi oferi darul de a vedea cumva şi simţi o părticică din dimineţile trăite de tatăl meu, o fărîmă din zilele acelea, timp lung parcă fără sfîrşit, cu nopţile lor cu tot.

       Ieri, de Buna Vestire, atunci cînd s-a cristalizat zodia ciumei pentru unii, toţi aceia, constituie sîmburele acestei scrieri, ieri, cînd ei au plecat pentru totdeauna, pe jos în urma căruţelor ca să se întoarcă acasă doar în vizită, ce caraghios sună acasă în vizită, ieri, dar ieri înseamnă mai mult decît atît, înseamnă înainte şi după, înseamnă tot sau aproape, totul pentru ei, nu doar un moment, nu o clipă, n-au trecut decît şaizeci de ani de atunci, o viaţă de om, unii au trăit mai puţin, el avea paisprezece ani atunci de Buna Vestire, cînd au încărcat tot ce au putut într-o căruţă şi-au pornit spre România, ce mai era şi asta că doar şi ei erau România sau poate că nu dar nu ştiau, nimeni nu va putea niciodată să scrie pe măsura a ceea ce au trăit ei, ce bine că mama mea a notat tot.

       S-au pierdut copii, părinţi, s-au destrămat familii, unele s-au regăsit, altele nu, cine ştie pe unde or mai fi trăind bucăţi, fragmente, unii se caută şi astăzi, cîţiva au renunţat, alţii au murit fără să lase din mîini speranţa, cineva spunea odată,

       Dacă nu m-aţi ajuns de prima dată nu pierdeţi speranţa,

       Dacă nu m-aţi găsit într-un loc căutaţi-mă într-altul,

       Eu undeva m-am oprit şi v-aştept.

Lansarea va fi in Timisoara si in Arad. Veti afla exact locul, data si ora intimplarii…

 

Publicités

~ par Mirella Tonenchi sur 10/03/2009.

Une Réponse to “Zodia Ciumei – miniromanul in lucru”

  1. Chiar daca nu e nimeni aici, acum, lansarea cartii se apropie iar eu va voi anunta din timp. Si stiu foarte bine ca veti fi acolo.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

 
%d blogueurs aiment cette page :